http://www.contrafort.md/2003/101-102/516.html

Iulian Ciocan
'Colosul' cu picioare de lut (reflecţii despre proza lui Ion Druţă după o relectură)
Următoarea pagină
Ion Druţă este şi astăzi considerat un gigant al prozei basarabene. Deşi "incursiunile" lui în viaţa social-politică a Republicii Moldova, în speţă discursurile incom�*prehensibile, au provocat mai întotdeauna dezolare, opera prozatorului de la Moscova serveşte ca exemplu multor condeieri, este venerată şi "studiată" cu râvnă. Ion Druţă este "piatra de temelie" a actualului canon literar basarabean care s-a instaurat după refluxul realismului socialist. Mitul Druţă mai dăinuie din cauza serviabilităţii şi lipsei de discernământ ale criticii dar şi a ignoranţei cititorilor. Prăbuşirea "gigantului" ar distruge canonul de sorginte sămănătoristă şi nu convine nu numai păşuniştilor, ci şi celor care visează la refacerea Uniunii Sovietice şi la revenirea în forţă a proletcultismului. Cum se explică faptul, aparent bizar, că atât "protectorii" specificului naţional, cât şi inamicii acestora, promotorii "frăţiei" moldo-ruse şi ideologiei comuniste apără cu ardoare opera lui Druţă de atacurile "răufăcătorilor" postmodernişti? Explicaţia este că proza lui Druţă îi mulţumeşte şi pe unii şi pe alţii.

Convingerea multor critici este că Ion Druţă se sustrage utopiei comuniste, marşului triumfal al puterii sovietice prin aceea că descrie o lume izolată, patriarhală, suficientă sieşi, că ţăranii lui sunt preocupaţi de problemele familiei/gospodăriei, nu de colectivizare/făurirea socialismului. O retragere strategică, aşadar, într-o "fortăreaţă" rurală care rezistă asediului comunist şi rusesc sau, aşa cum susţine criticul Mihai Cimpoi, o "rezistenţă făţişă a lui Druţă în faţa terorii istoriei, o expresie a rezistenţei spirituale şi morale în faţa a tot ce subminează naţionalul, umanul, sacrul" (1). Acelaşi Mihai Cimpoi remarcă retragerea în sine a ţăranului lui Druţă, "ajutată de credinţa imuabilă în valorile etice, în ceea ce este frumos şi sfânt, refuzul convenţiilor ideologice oficiale, cultul culorii locale" (2). În opinia criticului Nicolae Bileţchi, prozatorul de la Moscova "nu putea accepta, din motive etice, optica realismului socialist ... Druţă descoperă pentru sine ceea ce Lucian Blaga numea matricea stilistică a poporului" (3). Din cale-afară de entuziasmat este cercetătorul german Klaus Heitmann: "Proza lui Druţă este punctul de vârf al inspiraţiei lirice, care merită a fi tradusă în cele mai cunoscute limbi de cultură şi graţie căreia provincia basarabeano-transnistreană a literaturii române şi-a ocupat locul în ierarhia literară internaţională" (4). Referindu-se la romanul Frunze de dor, K. Heitmann spune că este zadarnică încercarea de a căuta în această lume arhaică, minusculă urme ale realismului socialist. Sămănătorismul lui Druţă şi al altor scriitori continuă să fie elogiat şi astăzi pentru că e considerat o ripostă dată în epocă realismului socialist: "Chemată, imperativ, să fie realist-socialistă, literatura basarabeană nu a uitat de omul pământului şi omul naturii" (5).

Ei bine, ceea ce sare-n ochi la o relectură este faptul că "fortăreaţa" rurală a lui Druţă are şi nişte breşe măricele, făcute nu fără contribuţia celui care a pregătit-o pentru "apărare". În Povara bunătăţii noastre (1968,1984), bunăoară, ţăranii întâmpină cu dragoste Armata Roşie "eliberatoare": "Şi, Doamne, ce bucurie era pe atunci un rus în ghimnastiorkă albită de soare, cu pilotka repezită pe-o sprânceană! Era aşteptat şi rugat să intre în fiece casă ... e mare lucru să-ţi legi soarta de soarta Rusiei" (sic!). Copleşit de fericire este, bineînţeles, şi naratorul. E adevărat că asemenea breşe nu sunt multe şi cititorul poate avea impresia că universul rustic al lui Druţă este oarecum izolat de lumea dinafară, că ţăranii de aici se supun dogmelor patriarhale, glasului pământului, nu legilor statului comunist. Chiar dacă acesta ar fi adevărul, proza lui Druţă nu rezistă din alte considerente.

Mai toţi protagoniştii prozelor lui Druţă sunt nişte "roboţi" programaţi să acţioneze, în orice situaţie, conform principiului "las că-i bine, aşa e viaţa". Orice s-ar întâmpla, ei au întotdeauna la îndemână nişte "soluţii". Acestea sunt resemnarea, împăcăciunea, seninătatea, fatalismul, viaţa de apoi. Badea Cireş din nuvela Bătrâneţe, haine grele (1958) moare cu seninătate, zâmbind. El nu are motive să se chinuiască ca Ivan Ilici al lui Lev Tolstoi. În nuvela Cuvântul (1984) un limbut, badea Ionel Isteţu, când a aflat că va muri "nu s-a cutremurat, nu s-a amărât cine ştie ce, pentru că un sfârşit ne aşteaptă pe toţi". În nuvela Ultima lună de toamnă (1963) un bătrân abandonat de feciori se autolinişteşte: "las’ că-i bine!.." Şi în schiţa Şoapte de nuc (1952) un nuc "nalt şi zîmbăreţ" îi şopteşte blajin naratorului-personaj "las’ că-i bine, Ioane", chiar dacă nu este deloc bine. Timpul trece repede şi copilăria nu poate fi recuperată. "Ca şi altădată, atunci când mi-i greu şi când mi-i bine ... aud alături şoapta lui blajină: Să ştii că-i bine", mărturiseşte naratorul înduioşat. În nuvela Horodişte (1975), naratorul ne destăinuie că "patima de-a vedea o lume senină în jur" i-a rămas pentru totdeauna. Un personaj care nu-şi face griji întâlnim şi în proza Malul de piatră (1960): "Cu fiece an i se înmulţeau odraslele, sporeau datoriile, iar Mihuţă – habar de grijă. Umbla cu pieptul descheiat şi cu fruntea veşnic senină – las’ că toate sunt spre bine". Nici moşul cărunt de 92 de ani din nuvela Şapte mioare (1958) "nu se plânge că-i singur - atâta numai că-l prinde năduşeala în casă". Personajul din nuvela Grădina (1958) se plânge că statul i-a luat grădina, dar în acelaşi timp e "mulţumit, oarecum înseninat". În nuvela Glasurile (1969) naratorul ajunge la concluzia că "aşa e viaţa, ce să-i faci ... pe unde mai bine, pe unde mai rău". În romanul Frunze de dor (1955) suferinţa provocată de moartea tânărului ostaş moldovean este repede suprimată pentru că "era război", dar, presupun eu, şi pentru că ostaşul sovietic a luptat pentru o cauză "dreaptă". În romanul Povara bunătăţii noastre naratorul ne lămureşte de la bun început cum stau lucrurile: "Sufletul tresaltă, sufletul caută în fel şi chip să se dumerească - de unde atâta seninătate şi voie bună?... Dacă scris îţi este s-o tragi, ai s-o tragi până la urmă, n-ai încotro!.. De ne este scris să pierim, vom pieri, dacă, fireşte, între timp nu se va isca vreo minune ca să ne scape". Lupii care dau buzna în sat îi incomodează iniţial pe ţărani, dar apoi frunţile oamenilor se înseninează: "las’ că nu se mai prăpădeşte chiar lumea... ne vom descurca şi de astă dată". Atunci când se întoarce din Rusia şi află că satul lui a ars, Onache Cărăbuş rămâne bine dispus: "A ars Ciutura? Să tot ardă mult şi bine, n-a văzut el pojaruri prin Rusia? De atâta vreme lumea e numai foc şi pară – mare lucru dacă mai ard două sute de căsuţe? O fi ars Ciutura, nu-i vorbă, dar cerul de deasupra satului a rămas? Şi dacă ai un cer frumos şi două dealuri împreunate, e greu să-ţi sufleci mânecile şi să dregi un sat de iznoavă?!" Reflecţiile "profunde" ale lui Onache Cărăbuş trezesc din amorţeală oamenii: "şi Ciutura s-a înviorat – stai, bade, că nu se mai prăpădeşte lumea!" . Enigmatici şi cuminţi suportă ţăranii din Ciutura foametea din anii ‘46-’47: "Umflaţi de foame şi sluţiţi, încât abia se mai cunoşteau ei înde ei, oamenii şedeau cuminţi şi nici un gând, nici o umbră de durere nu mai flutura pe frunţile lor necăjite. Nu mai aveau putere. Nici pentru a se bucura, nici pentru a se amărî nu mai aveau putere, dar şedeau şi urmăreau cerul, pentru că erau plugari şi aşa apucaseră ei din bătrâni - când vin vremuri grele, te aşezi pe prispă şi ridici privirea către cer... Foametea luase sfârşit. Care a murit – fie-i ţărâna uşoară, cine a scăpat – norocul lui ... Aşa e viaţa. Şi oamenii, încetul cu încetul, îşi reveneau. Se înseninau frunţile, se întorceau cine ştie de pe unde vorbele jucăuşe ". O revelaţie "năucitoare" are Mircea, ginerele lui Cărăbuş: "Viaţa, în fond, nu este nici dulce, nici amară, nici uşoară şi nici grea. Viaţa este aşa cum este, şi în loc de-a te tot căzni din răsputeri ca s-o pătrunzi, s-o înţelegi, s-o îmblânzeşti, mult mai cu cale ar fi să le laşi pe toate baltă, primind-o aşa cum este ea. Acest gând, venit tam-nisam ... l-a cutremurat, şi în urma lui o mare seninătate sufletească, o pace adâncă şi înţeleaptă s-a lăsat peste el. L-a primit odată pentru totdeauna, şi după acea împăcăciune s-a simţit bine, cum nu se mai simţise cine ştie de când. Hei, măi, că prost am mai fost!" Tincuţa, soţia lui Onache, moare tăcută şi "cu supuşenia unui copil trimis pentru prima oară cu poruncă", iar peste puţin timp satul o uită. Mă opresc aici pentru a nu obosi cititorii cu prea multe exemple.

Aşadar, chiar dacă e rău, "las că-i bine". Nu există nimic ce ar putea pune în încurcătură personajele lui Druţă. Senine şi sfătoase, acestea au "soluţii" pentru cele mai nefavorabile împrejurări. E bine când vin românii, e şi mai bine când vin sovieticii şi, probabil, la fel de bine ar fi dacă ar năvăli peste noi papuaşii. Faptul că există întotdeauna soluţii elimină cu desăvârşire dramaticul şi tragicul din acest univers ţărănesc. De bună seamă, nu poate fi vorba de conflicte puternice şi complexe, de situaţii nefericite, zguduitoare, înfricoşătoare, de vreme ce "roboţii" blajini din prozele lui Druţă se împacă cu toate. Conflictele şi frământările din textele prozatorului de la Moscova sunt în realitate contrafăcute şi deci neinteresante. Şi dacă criticul A. Hropotinschi consideră că "Onache e întruchiparea ţăranului moldovean, care a rezistat şi a dus torţa vie a neamului prin viaţa de secole" (6), părerea mea, dimpotrivă, este că Onache nu luptă/rezistă, ci se lasă purtat de "valurile" vieţii: "Puţin îmi pasă ce-o să fie pe urmă. La o adicătelea, se putea mulţumi şi cu anii pe care i-a trăit". Rezistenţă să fie oare dragostea neţărmurită a lui Onache pentru "eliberatorul" sovietic pe care îl găzduieşte atunci când Armata Roşie descinde în sat? "Soluţia" lui Onache Cărăbuş este "ocinaşul" – o rugăciune ale cărei cuvinte nu le înţelegea. De altfel, mulţi dintre ţăranii senini ai lui Druţă mai sunt şi neciopliţi şi superficiali, iar comportamentul lor este previzibil. Faptul acesta n-ar fi un dezavantaj, dacă naratorii lui Druţă ar fi ironici, caustici sau cel puţin rezervaţi. Din păcate, aceştia idealizează lumea rurală şi "roboţii" care o populează, sunt patetici până la lacrimi: "Era plin de suflet, plin de dragoste, plin de omenie ... Aici şi numai aici trăieşte cuvântul în voie ... Din toate cele patru părţi ale lumii musteşte o linişte blândă, o linişte largă cât o împărăţie, şi cine ajunge în împărăţia aceea – nu o mai poate părăsi". Nişte personaje resemnate şi senine, analfabete şi neghioabe, care "nu sunt niciodată sigure dacă zic bine ceea ce zic" devin, graţie indulgenţei fără margini a naratorilor, persoane înţelepte, virtuoase, adevărate modele, "piloni ai moralităţii" (7). Şi dacă A. Hropotinschi zice că Onache duce "torţa vie a neamului prin viaţa de secole", de ce n-aş presupune eu că sintagma emblematică "las că-i bine" este expresia colaboraţionismului camuflat sau cel puţin o acceptare fără crâcnire a stării de fapt comuniste, o adaptare vinovată? Criticul N. Bileţchi observa următoarele: "Îndrăgostit de eroii nuvelelor sale, Druţă vorbeşte de ei cu compasiune, prezentându-i ca purtători ai credinţelor neamului, ca deţinători ai tradiţiilor lui" (8). E adevărat că Druţă îşi iubeşte "roboţii" şi vorbeşte despre ei cu compasiune. Pentru ce însă îi compătimim? Pentru falsa lor suferinţă sau pentru faptul că se conformează cu o suspectă seninătate oricărei situaţii? Nu există, repet, în universul creat de Druţă frământări, conflicte, suferinţe şi drame autentice. Acestea sunt spulberate, înainte de a se "coagula", de împăcăciunea/resemnarea personajelor, pe de o parte, şi de "poezia, lirismul, duioşia care domină peste toate " (9), pe de altă parte.

Un personaj aparent nonconformist este învăţătorul de istorie Horia Holban din romanul Clopotniţa (1972). Criticii au remarcat curajul de care dă dovadă acesta atunci când nu acceptă demolarea clopotniţei satului. Puţini însă au observat că "vitejia" sa e alimentată şi de "marea pasiune a tinereţii – Marea Revoluţie Franceză", acea revoluţie care "a făcut inevitabilă domnia suspiciunii şi a terorii" (10) şi al cărei "efect final a fost totala desacralizare a naţiunii franceze, adică o mare şi dezastruoasă pierdere" (Mircea Eliade). Acest amănunt este important, ca şi cel că, apărând clopotniţa, Horia luptă nu cu sistemul comunist, ci numai cu directorul şcolii, care are mari probleme cu şefii de la Chişinău. Sistemul, prin urmare, este bun, doar că mai există nişte "făcători de rele" care pun beţe‑n roţi. "Revoluţionarul" Horia este şi el un frate geamăn, ce-i drept mai impulsiv, al lui badea Cireş şi Onache Cărăbuş: "A zărit o Volgă neagră venind în plină goană peste dânsul. A fost o clipă când bietului om i-a mirosit a mort şi a zâmbit, pentru că ce alta îi rămâne unui moldovean care-şi vede cu ochii propria sa pierzanie?! Pe semne, asta se şi cheamă soartă, şi dacă altceva nu ni s-a dat, atunci, mă rog, fie…Las’ că nu se mai pierde lumea... Nimic nu-l mai tulbura, nimic nu-l mai enerva". Există în Clopotniţa şi o "idee" care pune capac la toate: "cine ştie dacă această obişnuinţă a fiinţelor umane de a le lăsa într-o clipă pe toate nu era din cele mai înţelepte soluţii datorită cărora supravieţuim". Este vorba, fireşte, de o supravieţuire biologică, considerată de unii perpetuare a ceea ce este "frumos şi sfânt". Şi nu cred că e nevoie de multă înţelepciune pentru a găsi această aşa-zisă soluţie, care exclude orice angajament existenţial, orice dilemă morală.

În nuvela Toiagul păstoriei (1984) un păstor/cioban mioritico-ortodox, considerat de criticii autohtoni "stâlp" al rezistenţei anticomuniste, este contrapus celorlalţi săteni care se conformează legilor sovietice. În realitate, păstorul lui Druţă este o copie fidelă a oierului din Mioriţa, la fel de pasiv şi cuminte. El crede în viaţa de apoi şi ignoră vicisitudinile vieţii de aici (deportarea în Siberia, ostilitatea oamenilor). Contextul este, bineînţeles, altul, de unde şi absenţa oilor. Iată de ce ciobanul lui Druţă visează la cadrul pastoral originar. Spre deosebire de ciobanul mioritic, protagonistul nuvelei Toiagul păstoriei este foarte singuratic, nu are nici o mioară care să-i furnizeze informaţii, măicuţa lipseşte şi ea. Criticii interriverani sunt de părere că Druţă ne descrie aici un univers terifiant/kafkian, în care individul suprimat de diabolicul sistem social rezistă prin recuperarea "izvoarelor" mioritice. Or, personajele lui Kafka caută (cu înfrigurare) soluţii şi nu le găsesc, pe când cele ale lui Druţă le au oricând la îndemână. Ciobanul din Toiagul păstoriei se simte în siguranţă, ca şi ciobanul din Mioriţa, pentru că are în buzunar "soluţia" metafizică, el crede în perpetuarea vieţii. Dacă există însă soluţia, înseamnă că şi rezistenţa ciobanului nu mai e tragică, iar universul "plămădit" de Druţă nu este câtuşi de puţin înfricoşător. Iată de ce ciobanului "nu-i plăcea groaza; nici să fie cuprins de groază, nici să vâre groaza în alţii nu-i plăcea..." Şi, bineînţeles, el nici nu este îngrozit: "Era tăcut... iar când totuşi scotea o vorbă, glasul îi era sonor, senin, cu unduiri de glume adunate de prin cântece vechi". În cel mai bun caz, Toiagul păstoriei este o pastişă a Mioriţei care ne îndeamnă să fim pasivi în plan social-politic, de parcă viaţa de aici şi acum nu are importanţă, să fim mioritici într-o lume care nu este (doar) mioritică. Nu mă miră faptul că şi acest cioban este idealizat, că el se vrea păstrător al tradiţiei şi în acelaşi timp ignoră cu seninătate toate inconvenientele de provenienţă socială.

Avem de-a face cu o cacealma. "Las că-i bine" este o găselniţă care convine atât sămănătoriştilor, cât şi fosilelor realismului socialist. Creând aceste personaje resemnate / senine / evlavioase, preocupate de creşterea animalelor şi cultivarea pământului, Druţă a reuşit să "recruteze" adepţi în două tabere inamice. Din "hăţişurile" sămănătoriste ţăranii smeriţi ai lui Druţă par "patrioţi" ai satului şi "paznici" ai "specificului naţional", pe când de pe "baricadele" realismului socialist ei sunt văzuţi ca nişte aborigeni năstruşnici, dar loiali puterii sovietice. Druţă a profitat din plin de pe urma acestor personaje "enigmatice", ambigue. "Aşa e viaţa" înseamnă pentru sămănătorişti o "condensare" a filosofiei strămoşilor, iar pentru "mastodonţii" realismului socialist – acceptarea ideologiei sovietice. Ţăranii lui Druţă parcă nu participă la edificarea socialismului, dar parcă nici nu i se împotrivesc. Nu întâmplător Druţă este astăzi scriitor canonic nu numai la Chişinău, ci şi în "rezervaţia" comunistă din stânga Nistrului. La Chişinău Onache Cărăbuş e considerat martir al neamului moldovenesc sau românesc (în funcţie de cultura şi opţiunea politică ale cititorilor), iar la Tiraspol – internaţionalist, prieten al poporului rus / sovietic, un "urmaş" destoinic al personajelor lui Ion Canna. Spunea Druţă, nu mai ţin minte unde, că "pământul, istoria şi limba sunt, în esenţă, cei trei stâlpi pe care se ţine neamul". Adevărul este că pământul lui Druţă se termină la Prut, limba în care scrie prozatorul de la Moscova este moldovenească, iar istoria noastră, aşa cum ne-o repovesteşte acesta, este "făurită" de Potiomkin (vezi romanul Biserica albă (1981,1987). După ce analizează cu "acribie" opera lui Druţă de după 1960, N. Bileţchi trage concluzia că aceasta "mai conţine un suport tot atât de temeinic ca şi cele trei - religia" (11). Aşa o fi fiind, numai că religia la Druţă e subordonată panslavismului, redusă la banalul "aşa e viaţa". De aceea, supoziţia lui Mihai Cimpoi din volumul Mărul de aur (1998), aceea că "şansa basarabenilor de a intra în Europa ar putea fi sacrul şi eticul lui Druţă", mi se pare de-a dreptul ciudată. Bănuiesc că între timp şi-a revizuit-o el însuşi. S-o spunem tranşant: Druţă e un scriitor minor, un "idol" şmecher ale cărui picioare de lut sunt înfipte în două "parcele" literare anacronice. Cu "sacrul şi eticul" lui Druţă poţi intra doar în Transnistria lui Igor Smirnov, în nici un caz în Europa.



Referinţe bibliografice:

1.Mihai Cimpoi, Panorama literaturii române din Republica Moldova în volumul Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, Tipografia Centrală, Chişinău, 1998.

2. Mihai Cimpoi, ibidem.

3. Nicolae Bileţchi, Socialul în literatură: avataruri şi adevăruri în volumul Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări, Tipografia Centrală, Chişinău, 1998.

4. Klaus Heitmann, Limba şi literatura română în Basarabia şi Transnistria în Revista de Lingvistică şi Ştiinţă literară, 1991.

5. Mihai Cimpoi, op. citată.

6. Andrei Hropotinschi, Problema vieţii şi a creaţiei, Chişinău, 1988.

7. Mihai Cimpoi, op. citată

8. Nicolae Bileţchi, op. citată

9. Ion C. Ciobanu, Cuvânt despre Ion Druţă în volumul Ion Druţă. Scrieri, Literatura Artistică, Chişinău, 1989.

10. Jean Starobinski, 1789 emblemele raţiunii, Meridiane, Bucureşti, 1990.

11. Nicolae Bileţchi, op. citată

Nicolae Negru:

http://www.jurnal.md/articol.php?id=459&editie=187

“Moara” lui Ion Druţă

•autor: Nicolae Negru

În septembrie, scriitorul Ion Druţă împlineşte 75 de ani – un prilej pentru puterea comunistă să demonstreze că ea ştie să-i răsplătească pe intelectualii de care are nevoie. La Guvern, la Ministerul Culturii se convoacă şedinţe, se întocmesc programe de spectacole, “seri de creaţie” şi alte acţiuni festive pentru marcarea “la nivel de stat” a rotundului jubileu.

Un jubileu care, iată, stârneşte polemici şi supărări, care ne dezbină în loc să ne adune pe toţi în jurul unei mese comune (la figurat), aşa cum a fost acum 15 ani, când “druţiana” s-a transformat într-o manifestare de solidarizare entuziastă a… nomenclaturii cu intelectualitatea. În imensul cor elogiator şi adulator s-au adunat atunci toate vocile elitei artistice şi intelectuale din RSSM. Însuşi faptul introducerii în uz a cuvântului “druţiana” (similar cu “eminesciana”) vorbeşte despre înălţimea la care fusese ridicată ştacheta osanalelor – încă o dovadă a lipsei simţului de măsură într-o civilizaţie întârziată (îi dăm dreptate lui Vitalie Ciobanu). Cum s-a întâmplat că cel care acum cincisprezece ani ne strângea împreună într-un acord de admiraţie şi stimă, acum vine să ne dezbine mereu şi să ne răscolească iluziile pierdute?
“Druţiana” dezbinării noastre
În general, atitudinea faţă de Druţă ne împarte în următoarele categorii:
1. câinii de pază, care îi atacă cu furie pe toţi cei care nu se uită cu adoraţie la scriitorul şi omul politic Ion Druţă. În mod ironic, câinii de pază sunt astăzi fie comunişti, fie simpatizanţi ai comuniştilor. Ieri, ei erau lucinschişti, iar mai alaltăieri – snegurişti. Cu unele mici excepţii, ei nu l-au citit pe Druţă, şi motivaţia comportamentului lor nu e decât politică. Ei nu polemizează, şi nu au cum polemiza, ei pur şi simplu “latră”. Lor le este suficient că Druţă atacă Uniunea Scriitorilor şi “capetele de bronz” de pa Aleea Clasicilor, că urăşte România şi evită să numească limba română drept “limbă română”, chiar dacă nu susţine că scrie moldoveneşte.
2. apărătorii cu “anumite rezerve”, care îl condamnă pe Druţă-omul politic, dar îl consideră “mare, orice s-ar spune”, pe Druţă-scriitorul. Aici se aliniază, în cele mai multe cazuri (dar nu în toate) generaţiile de scriitori consacraţi, incluşi în manualele de “literatură sovietică moldovenească”. Ei reacţionează la încercările de a pune la îndoială calitatea literară a textelor druţiene, dar argumentele nu trec, de obicei, de faza “cine eşti tu ca să-l critici pe Druţă?” „Trebuie să fi clădit tu însuţi ceva fundamental în această cultură ca să-ţi arogi dreptul demolării altora”, îl admonesta, cu totul recent, Grigore Vieru pe Vitalie Ciobanu, care, crede dl Vieru, “îşi şterge într-un mod nepermis picioarele de Ion Druţă”. E de presupus că pe autorul “Albinuţei” l-a supărat un articol publicat de mai tânărul său coleg în săptămânalul “Timpul” (din 20 iunie), intitulat “Cuvânt împotriva idolilor”, în care scrie, printre altele, că ”oricât de apreciat sau iubit (în mod sincer şi naiv) de unii basarabeni, Druţă este departe de a-şi fi dobândit un loc în Pantheonul culturii naţionale, din contră: opera sa a devenit în prezent obiectul unor contestări din partea criticii literare, eliberate de "mistica" unor comandamente ideologice - fals "antisovietice" ieri, făţiş "moldoveniste" azi - comandamente ce nu au nimic de-a face cu criteriul estetic, singurul care contează în meseria de scriitor”.
3. negatorii sau terminatorii (un termen folosit de Cristian Tudor Popescu, redactorul-şef al cotidianului bucureştean “Adevărul”, cu referire la demolatorii unor mari scriitori colaboraţionişti, ca Sadoveanu, Arghezi sau Călinescu), care îl neagă nu numai pe Druţă-omul politc, considerându-l profitor, conjuncturist, nedemn de aşteptările noastre, ci şi pe Druţă-scriitorul, considerându-l păşunist, vetust, rămas undeva la periferia literaturii moderne. Acestei categorii îi aparţin, de obicei, scriitorii tineri, care analizează fenomenul Druţă “la rece”, fără a se implica sentimental. “S-o spunem tranşant: Druţă e un scriitor minor, un "idol" şmecher ale cărui picioare de lut sunt înfipte în două "parcele" literare anacronice. Cu "sacrul şi eticul" lui Druţă poţi intra doar în Transnistria lui Igor Smirnov, în nici un caz în Europa”, scria recent, în revista Contrafort, tânărul critic literar Iulian Ciocan („Contrafort”, martie-aprilie 2003). “Realitatea este că, pe vremea când Druţă era văzut ca un guru, valoarea literaturii lui era exagerată”, constata mai moderatul Constantin Cheianu, în cadrul unei mese rotunde organizate de aceeaşi revistă “Contrafort”(decembrie 2001).

Onache Cărăbuş, sămănătorist sau comunist?
Spre deosebire de apărătorii lui Druţă, care îşi bazează pledoaria pe textele apologetice din perioada de glorie a idolului lor, demolatorii vin – e adevărat, nu prea des - cu argumentări care nu sunt uşor de respins. “Nu există, repet, în universul creat de Druţă frământări, conflicte, suferinţe şi drame autentice. Acestea sunt spulberate, înainte de a se "coagula", de împăcăciunea/resemnarea personajelor, pe de o parte, şi de "poezia, lirismul, duioşia care domină peste toate”, pe de altă parte. ...Avem de-a face cu o cacealma. "Las că-i bine" este o găselniţă care convine atât sămănătoriştilor, cât şi fosilelor realismului socialist. Creând aceste personaje resemnate / senine / evlavioase, preocupate de creşterea animalelor şi cultivarea pământului, Druţă a reuşit să "recruteze" adepţi în două tabere inamice. Din "hăţişurile" sămănătoriste, ţăranii smeriţi ai lui Druţă par "patrioţi" ai satului şi "paznici" ai "specificului naţional", pe când de pe "baricadele" realismului socialist ei sunt văzuţi ca nişte aborigeni năstruşnici, dar loiali puterii sovietice. ... Ţăranii lui Druţă parcă nu participă la edificarea socialismului, dar parcă nici nu i se împotrivesc...”, scrie acelaşi Iulian Ciocan (“Colosul” cu picioare de lut (reflecţii despre proza lui Ion Druţă după o relectură), „Contrafort”, martie/aprilie 2003).
Trebuie să recunoaştem că Iulian Ciocan loveşte de data aceasta în punctul cel mai vulnerabil, în “stâlpul” pe care a fost clădită faima lui Druţă. Dacă nu e adevărat că "Onache e întruchiparea ţăranului moldovean, care a rezistat şi a dus torţa vie a neamului prin viaţa de secole" (A. Hropotinschi), atunci ce mai rămâne din „mărimea” scriitorului care l-a creat? Dacă Onache e un „moldovan” fals, „poezia, lirismul, duioşia care domină peste toate” devin pe dată false, dacă nu chiar amorale, neetice.
Este evident că perceperea operei druţiene este marcată astăzi în mod inevitabil nu numai de noile „realităţi” literare, ci şi de gesturile sale politice. Eroii săi sunt priviţi prin prizma comportamentului său. Şi trebuie să spunem că anume conformistul Onache Cărăbuş pare făcut „după chipul şi asemănarea” lui Druţă. E imposibil de imaginat că, de exemplu, Aleksandr Soljeniţîn ar pactiza cu foştii săi prigonitori. S-ar „răscula” întregul Arhipelag Gulag, s-ar dezice de el Ivan Denisovici... După cum e imposibil de imaginat că Lev Tolstoi, idolul lui Druţă, ar sta la o masă cu popimea care l-a anatemizat. S-ar „răsuci în mormânt” Andrei Bolkonski, Oteţ Serghii şi alţi eroi de înaltă ţinută morală şi volitivă, creaţi de el... Dintre personajele lui Druţă, doar intelectualul bucovinean Horia s-ar putea indigna şi fugi în Carpaţi, dacă l-ar vedea pe Druţă stând la aceeaşi masă cu ticălosul de Nikolai Trofimovici Baltă, direcorul şcolii din Căpriana... Ceilalţi ar privi indiferenţi sau li s-ar alătura.
Ion Druţă nu face parte dintre creatorii care trăiesc „cu conştiinţa că talentul nu le aparţine, fiindu-le dăruit de Dumnezeu, şi că ei sunt doar slujitorii propriei opere”. Ca şi cei mai mulţi, el îşi consideră harul „ca pe o moară sau un gater, moştenit şi pus la treabă ca să producă bani, onoruri...”, după cum spune Cristian Tudor Popescu cu altă ocazie (Cristian Tudor Popescu, „Mari scriitori, mari ticăloşi”, în Timp mort, 1998). Ceea ce nu înseamnă că el nu poate fi un mare scriitor şi că Onache Cărăbuş nu este un personaj „viu”, din punct de vedere literar. Doar timpul va arăta cât de lungă va fi viaţa eroilor săi. Istoria literaturii e populată de suficiente personaje „nereale”, „netipice”, „false” sau „urâte”.

Pe crestele munţilor Carpaţi
Ceea ce e clar de pe acum, e că lumea lui Onache Cărăbuş, pe care a descris-o Druţă, dispare pentru totdeauna, noi umblăm printre ruinele ei. Vor putea cititorii de mâine să o reconstituie, să-i înţeleagă spiritul din cărţile lui Druţă? Nu. Din păcate, nu... E un adevăr pe care nu poate să nu-l recunoască nici dl Vieru, nici alţii cei mai mari admiratori şi apărători ai lui Druţă. Şi nu de aceea că „scriitorul poporului” ignoră marile tragedii ale poporului nostru (ocupaţia rusească, pentru cei care au resimţit-o ca o ocupaţie; terorea enkavedistă, deportările) sau vorbeşte despre ele în treacăt (despre foametea din 1946, despre colectivizare). Un scriitor nu este istoric. Ci pentru că şi-a ales un punct de observaţie „îndepărtat”. Impresia e că Druţă descrie „câmpia Sorocii”, oamenii ei de la înălţimea zborului de pasăre, sau de pe crestele munţilor Carpaţi, de unde nu poate vedea „nuanţele” crude, de unde totul apare într-o ceaţă fumurie, „poetică”. El intră rareori în casele oamenilor, ca să vadă ce mai fac, ca să le observe gesturile, mimica, să-i întrebe ce gândesc cu adevărat, el îşi deapănă amintirile sau scrie ceea ce crede el că ar fi „frumos” să gândească ei...
O face cu talent, dar prezintă oare un interes „estetic” lumea poetizată, „îndulcită”, sterilizată din punct de vedere ideologic, din care se „extrag” mizeria şi suferinţele umane, în felul în care a descris-o Druţă în „Frunze de dor”, în „Povara bunătăţii noastre”, în „Păsările tinereţii noastre” şi în alte nuvele, romane şi piese? Îi va înduioşa această lume îndepărtată pe cititorii de azi şi de mâine, după cum ne înduioşa pe noi, cei obişnuiţi cu fărâme de adevăr? Să răspundă cititorii de azi, nu cei de ieri. Noi însă nu ştim nimic despre cititorii de azi, nici măcar dacă mai există sau nu. Faptul că nici nostalgicii de pe întreg spaţiul fostei URSS nu mai joacă piesele dramaturgului nostru, nu e un semn bun pentru el...
Intelectualii din RM nu-l acceptă pe scriitorul Druţă din motive politice. Comuniştii şi simpatizanţii lor nu au nevoie de scriitorul Druţă decât în scopuri politice. „Salvarea” lui Druţă ar putea veni de la urmaşii lui Onache Cărăbuş, care nu s-au implicat încă în politică. Dar „cărăbuşii” nu cunosc nici ei „zăbava cetitului” şi nu le pasă de cel care pretinde că l-a „plăsmuit” pe tatăl lor.
Ceea ce nu înseamnă că nu vor veni cu toţii la spectacolul „druţianei” şi că sărbătoarea nu va fi un succes.

Opera lui Druta e super tare!!!
In mod special ,,Povara bunatatii noastre'' ,care mi-a atins profund niste coarde ale sufletului de existenta carora nici nu stiam...;)
Un mare Multumesc scriitorului nostru!