vitalic sprinceana
02-27-2007, 05:01 PM
un articol al lui Sorin Lavric, aparut in "idei in dialog", nr. 11/2006
Sorin Lavric
Filozofia ca act de credinta
Un cuvînt ne spune însutit mai putin decît poate el sa ne sugereze. Adevarul acesta nu poate fi demonstrat logic, ci doar presimtit psihologic. Sau daca totusi poate fi demonstrat, el ar cere un sir atît de lung si plictisitor de piruete teoretice, încît cititorul, obosit de atîta batut apa în piua, ar da pagina cautînd un articol mai atragator. Tocmai de aceea nici o urma de teorie nu va fi de gasit în rîndurile ce urmeaza, iar dovada cea mai buna ca teoria este în genere inutila sta în aceea ca cititorul a început deja sa înteleaga despre ce este vorba chiar mai înainte ca eu sa fi pornit la construirea vreunei teorii. Si pentru ca deja intuieste unde bat cuvintele mele, tocmai de aceea mintea lui confirma valabilitatea titlului aflat în capul rîndurilor acestora: filozofia, departe de a fi o activitate rationala si logica, este prin excelenta un act de credinta. Un fenomen de care am auzit cu totii si pe care ne-am obisnuit sa-l privim ca pe un semn al ciudateniei inexplicabile a psihicului uman este cel pe care medicii îl numesc fenomenul placebo. Înfatisat cît mai succint cu putinta, acest fenomen ne spune urmatoarele: asupra unor pacienti carora li se sugereaza ca o substanta poate avea un efect benefic în cazul unei anumite suferinte, acea substanta chiar ajunge sa aiba un asemenea efect – si asta în ciuda amanuntului înmarmuritor ca în compozitia acelei substante nu exista nici o urma de principiu farmaceutic, darmite vreun ingredient care, chipurile, ar putea provoca tocmai efectul asteptat. Si totusi efectul apare, si pacientii sunt multumiti ca în sfîrsit cineva le-a gasit un leac pentru boala lor. Recunostinta lor e pe masura sperantelor pe care si le-au pus în mirabilul remediu si ar fi o imprudenta crasa daca, vrînd sa le luminezi mintile, le-ai spune ca totul se margineste la un fenomen de amplificare psihica al carui punct de plecare a stat într-o subtila sugestie terapeutica. Nu, nu trebuie sa le spui ca au preluat o insinuare si apoi au dezvoltat-o în imaginatia lor în chip independent, pîna au alunecat în cercul vicios al autosugestiei psihice. Nu, nu trebuie sa le spui asta, altminteri li s-ar spulbera nadejdile si li s-ar prabusi orizontul asteptarilor, ba chiar ar ajunge sa te dusmaneasca din cauza seninatatii cu care i-ai supus, asemenea cobailor docili si creduli, unui experiment de manipulare psihica. Apoi, nici cititorului nu trebuie sa i se spuna ca, prin chiar primele cuvinte cu care am început textul, si anume cele prin care afirmam ca un cuvînt nu ne spune decît o farîma din ceea ce tot el ne poate sugera, tocmai prin aceste cuvinte i-am deschis poarta sugestiei. El a intrat pe pîrtia unui gînd pe care îl intuieste, însa fara sa poata spune prea bine în ce consta acesta. Iar cînd presimti ca autorul are dreptate chiar daca nu ti-a adus nici un argument în sprijinul ideii lui, se cheama ca atentia ta a fost prinsa în cîmpul unei complicitati afective gratie careia autosugestia începe sa lucreze de la sine, fara ca autorul sa mai fie nevoit sa depuna un prea mare efort pentru a te convinge de adevarul spuselor tale. Pur si simplu îi dai dreptate cu de la tine putere – si asta în ciuda evidentelor rationale care îti soptesc ca dreptatea vine dinspre tine spre cuvintele textului, si nu invers. Credinta a fost declansata, iar de acum încolo nu trebuie decît s-o lasi sa se desfasoare. De acum încolo cititorul nu va mai da pagina din nevoia de a scapa de plictiseala provocata de literele moarte ale unui text inert. Dimpotriva, va citi textul repede si cu atentia absorbita, pricepîndu-l dintr-o data si fara nici un efort, ba chiar putînd sa sara peste rînduri fara riscul de a pierde ceva din întelesul lui, si asta fiindca dorinta nerabdatoare de a afla cît mai repede de ce este filozofia un act de credinta este însotita de presimtirea ca filozofia chiar este un act de credinta, ceea ce înseamna ca cititorul împartaseste acelasi fundal intuitiv cu autorul acestor rînduri. Complicitatea s-a ivit, iar restul este o chestiune de amanuntire a nuantelor.
Asupra noastra nu au efect decît lucrurile în care credem cu adevarat, tot asa cum influenta asupra mintii noastre nu au decît acei oameni de a caror autoritate nu ne îndoim. Si tot asa în cazul cartilor care ne-au marcat existenta. În aceasta privinta, nu e nici o deosebire între modul în care ne raportam la Dumnezeu si felul în care citim o carte, si asta deoarece credinta este o traire prin care lucrul în care credem capata puterea de a ne înrîuri. Credinta e actul prin care fiinta în care credem are putinta de a ne influenta. E ca atunci cînd traiesti un sentiment cu încredintarea ca el nu este decît ecoul obligatoriu a ceva ce vine din afara ta, cînd de fapt, daca stai sa te gîndesti mai bine, îti dai seama ca el, ecoul, a fost cauza lucrului venit din afara, si nu invers. Pe scurt, se petrece o inversare a cauzalitatii psihologice în virtutea careia ceea ce parea ecou e de fapt cauza lucrului pe care îl credeai cauza ecoului. Si asa cum Diavolul nu poate face rau decît celor care cred în el, tot asa frumusetea femeii nu poate tulbura decît mintea celui care o doreste, cum si puterea politica nu poate fi eficienta decît asupra celor care cred în utilitatea ei.
Dar sa luam un caz privilegiat, pe cel al evangheliilor. Daca evangheliile sunt citite literar, cu atentia filologica a unui om care nutreste convingerea ca are sub ochi niste simple creatii omenesti, atunci mai mult decît aticismul sec ce caracterizeaza asprimea lapidara a cuvintelor evanghelice nu vei putea sesiza. Asta daca nu îti sar în ochi contradictiile inerente versiunilor sinoptice si simplitatea uneori infantila a expresiilor de care se face uz în ele. Daca însa aceleasi evanghelii sunt citite cu un ochi de credincios, asadar cu atentia hipnotica a celui care vede în ele nu opera unor oameni, ci expresia frusta a cuvîntului dumnezeiesc, atunci evangheliile sunt capitale, texte cutremuratoare ce îti dau înfiorarea adevarului revelat.
Lectura lor te întoarce pe dos si ajungi sa le silabisesti în soapta la lumina scazuta a veiozei, tremurînd de emotie în fata uriasei fagaduinte de mister ce razbate din rîndurile lor. Ei bine, acelasi lucru se întîmpla cu cartile de filozofie, si asta cu atît mai mult cu cît acum avem de-a face cu niste texte de o abstractiune maxima, a caror lipsa de continut intuitiv nu îti poate isca nici o reprezentare imediata în imaginatie. Citindu-le, te simti parca desprins de realitate si încerci în van sa stabilesti vreo legatura între lumea în care te misti zilnic si aerul rarefiat al unor sintagme care, daca nu sunt de-a dreptul ininteligibile, sunt cel mai adesea obscure. Si totusi, atunci cînd ochii sunt însufletiti de o credinta ce precede deschiderea cartii, întîlnirea cu rîndurile textului declanseaza exact acelasi tip de fenomen ca cel pe care l-am întîlnit în cazul evangheliilor sau al medicamentelor placebo. Tu institui lumea cartii si tot tu îi conferi autoritate, ridicîndu-i apoftegmele la rangul unor adevaruri sibilinice si irefutabile.
Sa luam, de pilda, cazul Fenomenologiei spiritului a lui Hegel sau pe cel al Metafizicii lui Aristotel. Daca lectura lor nu este însufletita de o credinta apriorica în autoritatea acestor texte, atunci rîndurile lor îti vor suna în toata goliciunea searbada a nonsensului lor. Fenomenologia ti s-ar parea o încîlceala de sofisme ilizibile, iar Metafizica ai categorisi-o drept un monument de plicticosenii fade, neputînd pentru nimic în lume sa întelegi cum de enormitatile obscure ale lui Hegel se mai bucura astazi de interes, cum nu ai putea pricepe nici de ce o carte atît de terna si insipida ca cea aristotelica poate fi considerata punctul de origine al metafizicii europene. Explicatia e simpla: asemenea texte declanseaza în cititor o suita de fantasme care nu provin din texte, ci tocmai din imaginatia aflata în spatele ochilor care le citesc. Textele acestea sunt doar prilejul imaginatiei, nu si cauza ei. Ele sunt doar catalizatorul imaginatiei, fermentul unei reactii fantasmatice care s-ar putea desfasura foarte bine chiar si în lipsa lecturii unor asemenea carti. Daca totusi ele sunt preferate în locul altora, este pentru ca autoritatea cu care traditia le învesteste printr-un act initial de credinta colectiva le confera putinta de a exercita asupra imaginatiei noastre cel mai puternic efect placebo.
Daca ceea ce spun este adevarat, atunci de aici decurg doua consecinte vitale pentru tema rîndurilor de fata: mai întîi, ca ceea ce se afla în fata noastra nu coincide niciodata cu ceea ce se afla înaintea ochilor nostri. Altfel spus, nimeni nu traieste cu ochii lipiti de realitate. Noi nu vedem niciodata realitatea de-a dreptul, ci o privim mereu prin prisma reprezentarilor pe care le avem în minte în privinta ei. Noi nu citim niciodata un text în chip nemijlocit, ci îl interpretam întotdeauna prin prisma fantasmelor pe care mintea noastra le avea chiar mai înainte de a ne apleca asupra textului. Daca nu ar fi asa, atunci nimeni nu ar mai simti nevoia sa citeasca vreodata o carte. A doua consecinta a acestui adevar este ca volumele de filozofie reprezinta acel gen de texte care, în loc sa ne transmita informatii, ne declanseaza stari fantasmatice. Oricine este cît de cît familiarizat cu psihologia unui cititor de filozofie stie ca, în cazul lui, lectura nu înseamna studiu lucid facut în numele instructiei intelectuale, ci retrairea unui ritual afectiv a carui principala trasatura sta în credinta apriorica cu care te raportezi la autoritatea unui text. Fara o asemenea credinta, cititorul nu ar putea citi nici macar o data de la un cap la altul melasa textelor filozofice, întorcîndu-le spatele si traind cu dezamagirea ca, în afara de monotonia docta a unor aberatii specioase, nimic nu e de gasit în ele. În schimb, animat de credinta în autoritatea indubitabila a textelor traditionale, rabdarea lui poate atinge pragul sisific al unui ritual interminabil. Un asemenea om oficiaza o repetitie sacra, încredintat ca parcurgerea marilor texte ale omenirii îi va spori substanta gîndirii si îi va mijloci cunoasterea unor adevaruri uitate. În realitate, ele nu fac decît sa-i stîrneasca o imaginatie al carei cîmp de efervescenta fantasmatica da textului o semnificatie pe care litera lui nu o contine defel. Si asa se face ca ceea ce textul spune prin litera lui e incomparabil mai putin decît poate el sa sugereze. Orice sugerare are efect numai în prezenta unei imaginatii bogate. Sau, folosind termeni ceva mai tehnici, denotatia unui cuvînt nu înseamna mai nimic pe lînga conotatia lui. Asta înseamna ca, în filozofie, nu întelesul direct al unui cuvînt are importanta, ci cîmpul afectiv pe care acel cuvînt îl poate isca în imaginatia cititorului. De pilda, din punct de vedere al denotatiei cuvintelor lui Hegel, morisca sofismelor la care se preteaza dialecticianul anuleaza orice posibilitate de a-i depista vreo referinta ferma în aceasta lume; în schimb, din punctul de vedere al conotatiilor pe care obscuritatea cuvintelor sale le poate stîrni în mintea noastra, neamtul poate fi citit cu aceeasi ardoare cu care un credincios silabiseste cutremurat literele evanghelice.
A gîndi înseamna cu precadere a-ti imagina, iar a citi un text filozofic înseamna a-i folosi litera ca pretext pentru declansarea unei fantezii care ajunge sa se desprinda cu totul de literele aflate sub ochii cititorului. Iata de ce litera textului din fata cititorului nu coincide niciodata cu ce se afla înaintea ochilor lui, si anume fantasmele aflate în mintea lui. Cu alte cuvinte, înaintea ochilor nostri plutesc imaginile pe care mintea ni le plasmuieste, si tocmai de aceea între realitatea din fata noastra si fantasma dinaintea ochilor nostri se interpune liziera despartitoare a imaginatiei creatoare. Iata de ce ochii nostri, atunci cînd privesc realitatea, sunt ghidati de ceilalti ochi, cei ai mintii. Ei sunt sediul fantasmelor si tot ei sunt scopul lecturilor filozofice.
Termenul de fantasma nu trebuie sa ne sperie. El trebuie luat în sensul cel mai banal cu putinta. Fantasma e o reprezentare a mintii, un cadru intuitiv, acel ceva pe care fiecare îl vede înaintea lui atunci cînd închide ochii. Spuneam ceva mai sus ca textele filozofice nu transmit informatii, ci declanseaza stari sufletesti. Expresia de „stare sufleteasca“ e tot ce poate fi mai vag si mai nemultumitor, iar a continua sa o folosesc fara a cauta sa-i prind conturul înseamna a lasa pamîntul intuitiilor sa-mi fuga de sub picioare. Or, miza acestui eseu este sa ma misc mereu în tarîmul intuitiilor, ferindu-ma cu orice pret de abstractiunile docte. Numai asa cititorul va simti ca aici nu i se joaca o festa si ca, în locul unei parade snoabe de artificii lingvistice, aici i se serveste, în forma bruta, materialul zilnic al gîndurilor sale. Între noi fie spus, tot ce e brut e bun, fiindca e intuitiv, în schimb tot ce e prelucrat filologic e rau, fiindca e abstract. Iar abstractiunea e celalalt nume pe care Diavolul lumii moderne îl poarta ascuns în pîntece. E îndeajuns sa spun ca o femeie m-a parasit doar pentru ca îi vorbeam în pilde abstracte, si de atunci mi-am jurat ca nici un cearcan de abstractiune nu-mi va mai adumbri vreodata pupila intuitiva. Diavolul mi-a ucis iubirea, iar acum îl ucid eu pe el.
Cea mai la îndemîna definitie a starii sufletesti e cea care se bazeaza pe intuitiile cititorului. Daca nu as proceda asa, prin înaintare din intuitie în intuitie, si m-as lasa în schimb furat de speculatii etimologice pe seama „sufletului“ sau a „psihicului“, ar însemna sa-mi încalc juramîntul intuitiv. De aceea, starea sufleteasca nu e nimic altceva decît o stare fantasmatica. Acestei stari îi pot spune la fel de bine stare de spirit sau dispozitie launtrica, cum tot asa o pot numi tonus psihic sau oricum altcumva. Nu atît sinonimele acestea au însemnatate, cît faptul ca starea desemnata prin ele se caracterizeaza printr-o uriasa promisiune ce razbate din fundalul ei intuitiv. În cazul filozofiei, ceea ce razbate literalmente din imaginatia noastra este o uriasa promisiune de mister, putere si seductie. Înfatisate dintr-o data si pe nepusa masa, aceste trei dimensiuni ale starii fantasmatice nu pot sa nu stîrneasca nedumerirea. Caci ce legatura poate fi între filozofie si mister? Sau între filozofie si putere. Sau, culmea, între filozofie si seductie. Raspunsul franc si direct este ca, în tot ce are ea mai intim, filozofia îsi trage farmecul din mister, putere si seductie. Acolo unde misterul piere, filozofia si-a iesit de mult din drepturi, cum, tot asa, acolo unde puterea a sleit, filozofia a fost coborîta în berna. Cît despre seductie, e destul sa spun ca actul filozofarii îsi trage forta din acea prealabila seductie mentala prin care, în sufletul nostru, ia nastere credinta. Credinta, tocmai acea credinta despre care am vorbit în primele paragrafe ale acestui eseu, este rezultatul unei seductii mentale de tip fantasmatic. Suntem robii propriei noastre imaginatii, iar zeii carora ne închinam înlauntrul fantasmelor noastre sunt misterul, puterea si seductia. În ei credem si tot lor le daruim autoritatea secreta a dorintelor noastre. Si pentru ca credem în ei, tot ei au asupra noastra cel mai puternic efect. Cine poseda misterul, acela are puterea, iar cine are puterea exercita o irezistibila forta de seductie asupra oamenilor. Ce sunt evangheliile daca nu un exemplu de text care, prin promisiunea de mister si putere pe care o isca în imaginatia noastra, exercita asupra mintii noastre o seductie frizînd fascinatia? Ei bine, misterul, puterea si seductia sunt cele trei variabile din a caror convergenta ia nastere cîmpul fantasmatic al erosului uman. Suntem erotici din crestet pîna în talpi, si asta pentru ca ne dorim misterul, tînjim dupa putere si ne place seductia. Iar fundalul intuitiv al acestor variabile reprezinta tocmai terenul premorbid al actului de credinta. Spun „teren premorbid“ ca sa nu spun „conditie de posibilitate“, expresie inepta a unei tautologii de prost-gust. Conditie de posibilitate este un pleonasm jalnic si aiuritor, pe care numai autoritatea seducatoare a traditiei ne ispiteste sa-l credem în continuare. De pilda, cînd ma întreb care sunt conditiile de aparitie a unui lucru se subîntelege ca ma gîndesc la acele conditii care fac ca acel lucru sa fie posibil. Iar daca acum ma întreb asupra conditiei de posibilitate a acelui lucru nu fac decît sa învîrt cuvinte într-o pirueta repetitiva al carei efect retoric nu poate sa placa decît neavenitilor sau snobilor. O expresie mai inutilizabila si mai falacioasa cu greu s-ar fi putut gasi, de aceea o las în plata Domnului si în locul ei o prefer pe cea de teren premorbid. Si asta pentru ca ea are un iz patologic care surprinde întocmai rusinea cu care filozofii îsi ascund fantasmele. Daca as renunta la ea, mi-as reprima bucuria rautacioasa de a mai arata înca o data cîta abstractiune patologica acopera bogatia intuitiva a fiintei noastre fantasmatice.
Dar sa mai înaintam înca un pas. Spuneam ca un text filozofic declanseaza în imaginatia noastra o stare sufleteasca pe care o putem defini foarte bine ca stare fantasmatica. Ceea ce e surprinzator este ca aici afectul e pus în relatie cu imaginatia. De fapt nu e nimic surprinza tor, ci este modul firesc în care orice om îsi simte propriile reprezentari. Orice fantasma trezeste un sentiment, iar acest sentiment e chiar gradul de adeziune sufleteasca cu care ne atasam de imaginile ce ne populeaza creierul. Sentimentul acesta de comuniune cu propriile fantasme este chiar credinta. În concluzie, toti suntem credinciosi chiar fara sa o stim. Iar daca acum încep sa descriu cu ajutorul cuvintelor reprezentarile din capul meu, ceea ce va rezulta se numeste teorie. Cu alte cuvinte, am o reprezentare, reprezentarea e însotita de un sentiment, si aceeasi reprezentare, daca o descriu prin cuvinte, da nastere teoriei. Teoria nu este decît expresia discursiva a unor intuitii initiale.
Intuitie, sentiment, teorie, iata cele trei elemente ale gîndirii oricarui om. Lor le mai pot spune, respectînd ordinea: viziune, credinta si doctrina. Sau: fantasma, trairea ei, conceptul ei. În mintea oricarui om din aceasta lume întîlnim, într-o forma mai precara sau mai confuza, manunchiul acestor trei elemente. Si ca sa ma întorc la rafuiala mea cu abstractiunile, mizeria cartilor de filozofie este ca în paginile lor nu întîlnesti decît unul din cele trei elemente: teoria discursiva. În schimb, intuitia si sentimentul au fost sterse din catastiful paginilor lor, iar motivul acestei escamotari, daca e sa-l spunem pe sleau, este vanitatea: un filozof care ar da frîu liber intuitiilor si sentimentelor sale si-ar pierde prestigiul de oracol al conceptelor sale abstracte. Ar fi un degenerat, un apostat ridicîndu-se împotriva propriei bresle, un tradator care a îndraznit sa încalce regula de fier a oricarei secte filozofice: ascunderea intuitiilor în spatele conceptelor abstracte.
Ce înseamna asta? Ca filozofia nu este nimic altceva decît arta de a-ti ascunde fantasmele în spatele unui limbaj cît mai abstract cu putinta. Si mai înseamna ceva: ca filozofii au o duplicitate constitutionala pe care o folosesc ca strategie de scriere a propriilor carti. Îsi trec sub tacere intuitiile si sentimentele, punîndu-si masca unei gîndiri a carei profunzime este dovedita de chiar abstractiunile cu care îsi chinuie cititorii. Caci ce e abstract nu poate fi decît profund, cînd de fapt ceea ce e abstract nu e cu nimic mai profund decît intuitiile noastre cele mai banale.
În concluzie, fantasma este esenta vietii noastre sufletesti. Iar cînd spun „esenta“, sa nu creada cineva ca voi cadea în capcana etimologiilor traditionale. Nu, mai bine mi-as musca limba decît sa fac o asemenea greseala. Ar fi o încalcare a legamîntului meu intuitiv daca as începe acum sa bat cîmpii pe seama unor concepte ca ousia, quidditas, „ce este“-le si alte asemenea cadavre filologice. Nu, esenta nu mai poate fi folosita azi decît în acceptiunea ei farmaceutica. Da, spun bine ceea ce spun: numai semnificatia farmaceutica a acestui cuvînt îl mai poate salva de discreditarea funesta pe care secole de speculatie filologica au asternut-o peste el. Esenta este principiul activ prin care ceva are un efect dinainte stiut. Asa cum în orice medicament exista un principiu activ, adica o substanta de baza care produce un efect terapeutic testat experimental, tot asa fantasma este acel principiu activ al carei efect asupra mintii noastre poarta numele de credinta. Si tot astfel, asa cum în orice medicament substanta de baza este amestecata cu o serie de excipienti fara de care ea nu ar putea fi asimilata si metabolizata de organism, tot asa, în cazul fantasmei, cîmpul ei intuitiv are parte de acei excipienti de care am vorbit pîna acum tot timpul: misterul, puterea si seductia, alaturi de distinctia obligatorie între ceea ce exista în fata ochilor si ceea ce se afla înaintea lor, si în plus alaturi de diferenta între ceea ce spune un cuvînt si ceea ce poate sugera el. În fine, puterea de contagiune sufleteasca a unei doctrine sta în gradul de promisiune ce razbate din fantasmele pe care ti le poate declansa. Cu cît fagaduinta ei este mai mare, cu atît subjugarea mintilor omenesti este mai irezistibila. Toate marile religii si toate sistemele filozofice care au facut epoca în istoria omenirii nu si-au datorat succesul unei pretinse infailibilitati a demonstratiilor lor conceptuale, ci puterii lor de fascinatie intuitiva. Îndragim numai acele teorii care corespund fantasmelor noastre, si orice fantasma care ne daruieste o mare promisiune launtrica devine un articol de credinta. Iar crezul pe care îl rostim în biserica nu se deosebeste decît în forma de cursurile pe care le audiem în amfiteatrele facultatilor de filozofie: ambele reprezinta forma discursiva pe care o capata încîntatoarele noastre fantasme interioare.
Încheind, toata poliloghia acestor rînduri poate fi rezumata în doua fraze: credinta noastra în textele traditiei da nastere unor fantasme a caror expresie discursiva este propria noastra teorie despre lume. Daca acum lasam la vedere numai teoria, în timp ce fantasma si sentimentul le trecem sub tacere, ceea ce facem se numeste filozofie.
Sorin Lavric
Filozofia ca act de credinta
Un cuvînt ne spune însutit mai putin decît poate el sa ne sugereze. Adevarul acesta nu poate fi demonstrat logic, ci doar presimtit psihologic. Sau daca totusi poate fi demonstrat, el ar cere un sir atît de lung si plictisitor de piruete teoretice, încît cititorul, obosit de atîta batut apa în piua, ar da pagina cautînd un articol mai atragator. Tocmai de aceea nici o urma de teorie nu va fi de gasit în rîndurile ce urmeaza, iar dovada cea mai buna ca teoria este în genere inutila sta în aceea ca cititorul a început deja sa înteleaga despre ce este vorba chiar mai înainte ca eu sa fi pornit la construirea vreunei teorii. Si pentru ca deja intuieste unde bat cuvintele mele, tocmai de aceea mintea lui confirma valabilitatea titlului aflat în capul rîndurilor acestora: filozofia, departe de a fi o activitate rationala si logica, este prin excelenta un act de credinta. Un fenomen de care am auzit cu totii si pe care ne-am obisnuit sa-l privim ca pe un semn al ciudateniei inexplicabile a psihicului uman este cel pe care medicii îl numesc fenomenul placebo. Înfatisat cît mai succint cu putinta, acest fenomen ne spune urmatoarele: asupra unor pacienti carora li se sugereaza ca o substanta poate avea un efect benefic în cazul unei anumite suferinte, acea substanta chiar ajunge sa aiba un asemenea efect – si asta în ciuda amanuntului înmarmuritor ca în compozitia acelei substante nu exista nici o urma de principiu farmaceutic, darmite vreun ingredient care, chipurile, ar putea provoca tocmai efectul asteptat. Si totusi efectul apare, si pacientii sunt multumiti ca în sfîrsit cineva le-a gasit un leac pentru boala lor. Recunostinta lor e pe masura sperantelor pe care si le-au pus în mirabilul remediu si ar fi o imprudenta crasa daca, vrînd sa le luminezi mintile, le-ai spune ca totul se margineste la un fenomen de amplificare psihica al carui punct de plecare a stat într-o subtila sugestie terapeutica. Nu, nu trebuie sa le spui ca au preluat o insinuare si apoi au dezvoltat-o în imaginatia lor în chip independent, pîna au alunecat în cercul vicios al autosugestiei psihice. Nu, nu trebuie sa le spui asta, altminteri li s-ar spulbera nadejdile si li s-ar prabusi orizontul asteptarilor, ba chiar ar ajunge sa te dusmaneasca din cauza seninatatii cu care i-ai supus, asemenea cobailor docili si creduli, unui experiment de manipulare psihica. Apoi, nici cititorului nu trebuie sa i se spuna ca, prin chiar primele cuvinte cu care am început textul, si anume cele prin care afirmam ca un cuvînt nu ne spune decît o farîma din ceea ce tot el ne poate sugera, tocmai prin aceste cuvinte i-am deschis poarta sugestiei. El a intrat pe pîrtia unui gînd pe care îl intuieste, însa fara sa poata spune prea bine în ce consta acesta. Iar cînd presimti ca autorul are dreptate chiar daca nu ti-a adus nici un argument în sprijinul ideii lui, se cheama ca atentia ta a fost prinsa în cîmpul unei complicitati afective gratie careia autosugestia începe sa lucreze de la sine, fara ca autorul sa mai fie nevoit sa depuna un prea mare efort pentru a te convinge de adevarul spuselor tale. Pur si simplu îi dai dreptate cu de la tine putere – si asta în ciuda evidentelor rationale care îti soptesc ca dreptatea vine dinspre tine spre cuvintele textului, si nu invers. Credinta a fost declansata, iar de acum încolo nu trebuie decît s-o lasi sa se desfasoare. De acum încolo cititorul nu va mai da pagina din nevoia de a scapa de plictiseala provocata de literele moarte ale unui text inert. Dimpotriva, va citi textul repede si cu atentia absorbita, pricepîndu-l dintr-o data si fara nici un efort, ba chiar putînd sa sara peste rînduri fara riscul de a pierde ceva din întelesul lui, si asta fiindca dorinta nerabdatoare de a afla cît mai repede de ce este filozofia un act de credinta este însotita de presimtirea ca filozofia chiar este un act de credinta, ceea ce înseamna ca cititorul împartaseste acelasi fundal intuitiv cu autorul acestor rînduri. Complicitatea s-a ivit, iar restul este o chestiune de amanuntire a nuantelor.
Asupra noastra nu au efect decît lucrurile în care credem cu adevarat, tot asa cum influenta asupra mintii noastre nu au decît acei oameni de a caror autoritate nu ne îndoim. Si tot asa în cazul cartilor care ne-au marcat existenta. În aceasta privinta, nu e nici o deosebire între modul în care ne raportam la Dumnezeu si felul în care citim o carte, si asta deoarece credinta este o traire prin care lucrul în care credem capata puterea de a ne înrîuri. Credinta e actul prin care fiinta în care credem are putinta de a ne influenta. E ca atunci cînd traiesti un sentiment cu încredintarea ca el nu este decît ecoul obligatoriu a ceva ce vine din afara ta, cînd de fapt, daca stai sa te gîndesti mai bine, îti dai seama ca el, ecoul, a fost cauza lucrului venit din afara, si nu invers. Pe scurt, se petrece o inversare a cauzalitatii psihologice în virtutea careia ceea ce parea ecou e de fapt cauza lucrului pe care îl credeai cauza ecoului. Si asa cum Diavolul nu poate face rau decît celor care cred în el, tot asa frumusetea femeii nu poate tulbura decît mintea celui care o doreste, cum si puterea politica nu poate fi eficienta decît asupra celor care cred în utilitatea ei.
Dar sa luam un caz privilegiat, pe cel al evangheliilor. Daca evangheliile sunt citite literar, cu atentia filologica a unui om care nutreste convingerea ca are sub ochi niste simple creatii omenesti, atunci mai mult decît aticismul sec ce caracterizeaza asprimea lapidara a cuvintelor evanghelice nu vei putea sesiza. Asta daca nu îti sar în ochi contradictiile inerente versiunilor sinoptice si simplitatea uneori infantila a expresiilor de care se face uz în ele. Daca însa aceleasi evanghelii sunt citite cu un ochi de credincios, asadar cu atentia hipnotica a celui care vede în ele nu opera unor oameni, ci expresia frusta a cuvîntului dumnezeiesc, atunci evangheliile sunt capitale, texte cutremuratoare ce îti dau înfiorarea adevarului revelat.
Lectura lor te întoarce pe dos si ajungi sa le silabisesti în soapta la lumina scazuta a veiozei, tremurînd de emotie în fata uriasei fagaduinte de mister ce razbate din rîndurile lor. Ei bine, acelasi lucru se întîmpla cu cartile de filozofie, si asta cu atît mai mult cu cît acum avem de-a face cu niste texte de o abstractiune maxima, a caror lipsa de continut intuitiv nu îti poate isca nici o reprezentare imediata în imaginatie. Citindu-le, te simti parca desprins de realitate si încerci în van sa stabilesti vreo legatura între lumea în care te misti zilnic si aerul rarefiat al unor sintagme care, daca nu sunt de-a dreptul ininteligibile, sunt cel mai adesea obscure. Si totusi, atunci cînd ochii sunt însufletiti de o credinta ce precede deschiderea cartii, întîlnirea cu rîndurile textului declanseaza exact acelasi tip de fenomen ca cel pe care l-am întîlnit în cazul evangheliilor sau al medicamentelor placebo. Tu institui lumea cartii si tot tu îi conferi autoritate, ridicîndu-i apoftegmele la rangul unor adevaruri sibilinice si irefutabile.
Sa luam, de pilda, cazul Fenomenologiei spiritului a lui Hegel sau pe cel al Metafizicii lui Aristotel. Daca lectura lor nu este însufletita de o credinta apriorica în autoritatea acestor texte, atunci rîndurile lor îti vor suna în toata goliciunea searbada a nonsensului lor. Fenomenologia ti s-ar parea o încîlceala de sofisme ilizibile, iar Metafizica ai categorisi-o drept un monument de plicticosenii fade, neputînd pentru nimic în lume sa întelegi cum de enormitatile obscure ale lui Hegel se mai bucura astazi de interes, cum nu ai putea pricepe nici de ce o carte atît de terna si insipida ca cea aristotelica poate fi considerata punctul de origine al metafizicii europene. Explicatia e simpla: asemenea texte declanseaza în cititor o suita de fantasme care nu provin din texte, ci tocmai din imaginatia aflata în spatele ochilor care le citesc. Textele acestea sunt doar prilejul imaginatiei, nu si cauza ei. Ele sunt doar catalizatorul imaginatiei, fermentul unei reactii fantasmatice care s-ar putea desfasura foarte bine chiar si în lipsa lecturii unor asemenea carti. Daca totusi ele sunt preferate în locul altora, este pentru ca autoritatea cu care traditia le învesteste printr-un act initial de credinta colectiva le confera putinta de a exercita asupra imaginatiei noastre cel mai puternic efect placebo.
Daca ceea ce spun este adevarat, atunci de aici decurg doua consecinte vitale pentru tema rîndurilor de fata: mai întîi, ca ceea ce se afla în fata noastra nu coincide niciodata cu ceea ce se afla înaintea ochilor nostri. Altfel spus, nimeni nu traieste cu ochii lipiti de realitate. Noi nu vedem niciodata realitatea de-a dreptul, ci o privim mereu prin prisma reprezentarilor pe care le avem în minte în privinta ei. Noi nu citim niciodata un text în chip nemijlocit, ci îl interpretam întotdeauna prin prisma fantasmelor pe care mintea noastra le avea chiar mai înainte de a ne apleca asupra textului. Daca nu ar fi asa, atunci nimeni nu ar mai simti nevoia sa citeasca vreodata o carte. A doua consecinta a acestui adevar este ca volumele de filozofie reprezinta acel gen de texte care, în loc sa ne transmita informatii, ne declanseaza stari fantasmatice. Oricine este cît de cît familiarizat cu psihologia unui cititor de filozofie stie ca, în cazul lui, lectura nu înseamna studiu lucid facut în numele instructiei intelectuale, ci retrairea unui ritual afectiv a carui principala trasatura sta în credinta apriorica cu care te raportezi la autoritatea unui text. Fara o asemenea credinta, cititorul nu ar putea citi nici macar o data de la un cap la altul melasa textelor filozofice, întorcîndu-le spatele si traind cu dezamagirea ca, în afara de monotonia docta a unor aberatii specioase, nimic nu e de gasit în ele. În schimb, animat de credinta în autoritatea indubitabila a textelor traditionale, rabdarea lui poate atinge pragul sisific al unui ritual interminabil. Un asemenea om oficiaza o repetitie sacra, încredintat ca parcurgerea marilor texte ale omenirii îi va spori substanta gîndirii si îi va mijloci cunoasterea unor adevaruri uitate. În realitate, ele nu fac decît sa-i stîrneasca o imaginatie al carei cîmp de efervescenta fantasmatica da textului o semnificatie pe care litera lui nu o contine defel. Si asa se face ca ceea ce textul spune prin litera lui e incomparabil mai putin decît poate el sa sugereze. Orice sugerare are efect numai în prezenta unei imaginatii bogate. Sau, folosind termeni ceva mai tehnici, denotatia unui cuvînt nu înseamna mai nimic pe lînga conotatia lui. Asta înseamna ca, în filozofie, nu întelesul direct al unui cuvînt are importanta, ci cîmpul afectiv pe care acel cuvînt îl poate isca în imaginatia cititorului. De pilda, din punct de vedere al denotatiei cuvintelor lui Hegel, morisca sofismelor la care se preteaza dialecticianul anuleaza orice posibilitate de a-i depista vreo referinta ferma în aceasta lume; în schimb, din punctul de vedere al conotatiilor pe care obscuritatea cuvintelor sale le poate stîrni în mintea noastra, neamtul poate fi citit cu aceeasi ardoare cu care un credincios silabiseste cutremurat literele evanghelice.
A gîndi înseamna cu precadere a-ti imagina, iar a citi un text filozofic înseamna a-i folosi litera ca pretext pentru declansarea unei fantezii care ajunge sa se desprinda cu totul de literele aflate sub ochii cititorului. Iata de ce litera textului din fata cititorului nu coincide niciodata cu ce se afla înaintea ochilor lui, si anume fantasmele aflate în mintea lui. Cu alte cuvinte, înaintea ochilor nostri plutesc imaginile pe care mintea ni le plasmuieste, si tocmai de aceea între realitatea din fata noastra si fantasma dinaintea ochilor nostri se interpune liziera despartitoare a imaginatiei creatoare. Iata de ce ochii nostri, atunci cînd privesc realitatea, sunt ghidati de ceilalti ochi, cei ai mintii. Ei sunt sediul fantasmelor si tot ei sunt scopul lecturilor filozofice.
Termenul de fantasma nu trebuie sa ne sperie. El trebuie luat în sensul cel mai banal cu putinta. Fantasma e o reprezentare a mintii, un cadru intuitiv, acel ceva pe care fiecare îl vede înaintea lui atunci cînd închide ochii. Spuneam ceva mai sus ca textele filozofice nu transmit informatii, ci declanseaza stari sufletesti. Expresia de „stare sufleteasca“ e tot ce poate fi mai vag si mai nemultumitor, iar a continua sa o folosesc fara a cauta sa-i prind conturul înseamna a lasa pamîntul intuitiilor sa-mi fuga de sub picioare. Or, miza acestui eseu este sa ma misc mereu în tarîmul intuitiilor, ferindu-ma cu orice pret de abstractiunile docte. Numai asa cititorul va simti ca aici nu i se joaca o festa si ca, în locul unei parade snoabe de artificii lingvistice, aici i se serveste, în forma bruta, materialul zilnic al gîndurilor sale. Între noi fie spus, tot ce e brut e bun, fiindca e intuitiv, în schimb tot ce e prelucrat filologic e rau, fiindca e abstract. Iar abstractiunea e celalalt nume pe care Diavolul lumii moderne îl poarta ascuns în pîntece. E îndeajuns sa spun ca o femeie m-a parasit doar pentru ca îi vorbeam în pilde abstracte, si de atunci mi-am jurat ca nici un cearcan de abstractiune nu-mi va mai adumbri vreodata pupila intuitiva. Diavolul mi-a ucis iubirea, iar acum îl ucid eu pe el.
Cea mai la îndemîna definitie a starii sufletesti e cea care se bazeaza pe intuitiile cititorului. Daca nu as proceda asa, prin înaintare din intuitie în intuitie, si m-as lasa în schimb furat de speculatii etimologice pe seama „sufletului“ sau a „psihicului“, ar însemna sa-mi încalc juramîntul intuitiv. De aceea, starea sufleteasca nu e nimic altceva decît o stare fantasmatica. Acestei stari îi pot spune la fel de bine stare de spirit sau dispozitie launtrica, cum tot asa o pot numi tonus psihic sau oricum altcumva. Nu atît sinonimele acestea au însemnatate, cît faptul ca starea desemnata prin ele se caracterizeaza printr-o uriasa promisiune ce razbate din fundalul ei intuitiv. În cazul filozofiei, ceea ce razbate literalmente din imaginatia noastra este o uriasa promisiune de mister, putere si seductie. Înfatisate dintr-o data si pe nepusa masa, aceste trei dimensiuni ale starii fantasmatice nu pot sa nu stîrneasca nedumerirea. Caci ce legatura poate fi între filozofie si mister? Sau între filozofie si putere. Sau, culmea, între filozofie si seductie. Raspunsul franc si direct este ca, în tot ce are ea mai intim, filozofia îsi trage farmecul din mister, putere si seductie. Acolo unde misterul piere, filozofia si-a iesit de mult din drepturi, cum, tot asa, acolo unde puterea a sleit, filozofia a fost coborîta în berna. Cît despre seductie, e destul sa spun ca actul filozofarii îsi trage forta din acea prealabila seductie mentala prin care, în sufletul nostru, ia nastere credinta. Credinta, tocmai acea credinta despre care am vorbit în primele paragrafe ale acestui eseu, este rezultatul unei seductii mentale de tip fantasmatic. Suntem robii propriei noastre imaginatii, iar zeii carora ne închinam înlauntrul fantasmelor noastre sunt misterul, puterea si seductia. În ei credem si tot lor le daruim autoritatea secreta a dorintelor noastre. Si pentru ca credem în ei, tot ei au asupra noastra cel mai puternic efect. Cine poseda misterul, acela are puterea, iar cine are puterea exercita o irezistibila forta de seductie asupra oamenilor. Ce sunt evangheliile daca nu un exemplu de text care, prin promisiunea de mister si putere pe care o isca în imaginatia noastra, exercita asupra mintii noastre o seductie frizînd fascinatia? Ei bine, misterul, puterea si seductia sunt cele trei variabile din a caror convergenta ia nastere cîmpul fantasmatic al erosului uman. Suntem erotici din crestet pîna în talpi, si asta pentru ca ne dorim misterul, tînjim dupa putere si ne place seductia. Iar fundalul intuitiv al acestor variabile reprezinta tocmai terenul premorbid al actului de credinta. Spun „teren premorbid“ ca sa nu spun „conditie de posibilitate“, expresie inepta a unei tautologii de prost-gust. Conditie de posibilitate este un pleonasm jalnic si aiuritor, pe care numai autoritatea seducatoare a traditiei ne ispiteste sa-l credem în continuare. De pilda, cînd ma întreb care sunt conditiile de aparitie a unui lucru se subîntelege ca ma gîndesc la acele conditii care fac ca acel lucru sa fie posibil. Iar daca acum ma întreb asupra conditiei de posibilitate a acelui lucru nu fac decît sa învîrt cuvinte într-o pirueta repetitiva al carei efect retoric nu poate sa placa decît neavenitilor sau snobilor. O expresie mai inutilizabila si mai falacioasa cu greu s-ar fi putut gasi, de aceea o las în plata Domnului si în locul ei o prefer pe cea de teren premorbid. Si asta pentru ca ea are un iz patologic care surprinde întocmai rusinea cu care filozofii îsi ascund fantasmele. Daca as renunta la ea, mi-as reprima bucuria rautacioasa de a mai arata înca o data cîta abstractiune patologica acopera bogatia intuitiva a fiintei noastre fantasmatice.
Dar sa mai înaintam înca un pas. Spuneam ca un text filozofic declanseaza în imaginatia noastra o stare sufleteasca pe care o putem defini foarte bine ca stare fantasmatica. Ceea ce e surprinzator este ca aici afectul e pus în relatie cu imaginatia. De fapt nu e nimic surprinza tor, ci este modul firesc în care orice om îsi simte propriile reprezentari. Orice fantasma trezeste un sentiment, iar acest sentiment e chiar gradul de adeziune sufleteasca cu care ne atasam de imaginile ce ne populeaza creierul. Sentimentul acesta de comuniune cu propriile fantasme este chiar credinta. În concluzie, toti suntem credinciosi chiar fara sa o stim. Iar daca acum încep sa descriu cu ajutorul cuvintelor reprezentarile din capul meu, ceea ce va rezulta se numeste teorie. Cu alte cuvinte, am o reprezentare, reprezentarea e însotita de un sentiment, si aceeasi reprezentare, daca o descriu prin cuvinte, da nastere teoriei. Teoria nu este decît expresia discursiva a unor intuitii initiale.
Intuitie, sentiment, teorie, iata cele trei elemente ale gîndirii oricarui om. Lor le mai pot spune, respectînd ordinea: viziune, credinta si doctrina. Sau: fantasma, trairea ei, conceptul ei. În mintea oricarui om din aceasta lume întîlnim, într-o forma mai precara sau mai confuza, manunchiul acestor trei elemente. Si ca sa ma întorc la rafuiala mea cu abstractiunile, mizeria cartilor de filozofie este ca în paginile lor nu întîlnesti decît unul din cele trei elemente: teoria discursiva. În schimb, intuitia si sentimentul au fost sterse din catastiful paginilor lor, iar motivul acestei escamotari, daca e sa-l spunem pe sleau, este vanitatea: un filozof care ar da frîu liber intuitiilor si sentimentelor sale si-ar pierde prestigiul de oracol al conceptelor sale abstracte. Ar fi un degenerat, un apostat ridicîndu-se împotriva propriei bresle, un tradator care a îndraznit sa încalce regula de fier a oricarei secte filozofice: ascunderea intuitiilor în spatele conceptelor abstracte.
Ce înseamna asta? Ca filozofia nu este nimic altceva decît arta de a-ti ascunde fantasmele în spatele unui limbaj cît mai abstract cu putinta. Si mai înseamna ceva: ca filozofii au o duplicitate constitutionala pe care o folosesc ca strategie de scriere a propriilor carti. Îsi trec sub tacere intuitiile si sentimentele, punîndu-si masca unei gîndiri a carei profunzime este dovedita de chiar abstractiunile cu care îsi chinuie cititorii. Caci ce e abstract nu poate fi decît profund, cînd de fapt ceea ce e abstract nu e cu nimic mai profund decît intuitiile noastre cele mai banale.
În concluzie, fantasma este esenta vietii noastre sufletesti. Iar cînd spun „esenta“, sa nu creada cineva ca voi cadea în capcana etimologiilor traditionale. Nu, mai bine mi-as musca limba decît sa fac o asemenea greseala. Ar fi o încalcare a legamîntului meu intuitiv daca as începe acum sa bat cîmpii pe seama unor concepte ca ousia, quidditas, „ce este“-le si alte asemenea cadavre filologice. Nu, esenta nu mai poate fi folosita azi decît în acceptiunea ei farmaceutica. Da, spun bine ceea ce spun: numai semnificatia farmaceutica a acestui cuvînt îl mai poate salva de discreditarea funesta pe care secole de speculatie filologica au asternut-o peste el. Esenta este principiul activ prin care ceva are un efect dinainte stiut. Asa cum în orice medicament exista un principiu activ, adica o substanta de baza care produce un efect terapeutic testat experimental, tot asa fantasma este acel principiu activ al carei efect asupra mintii noastre poarta numele de credinta. Si tot astfel, asa cum în orice medicament substanta de baza este amestecata cu o serie de excipienti fara de care ea nu ar putea fi asimilata si metabolizata de organism, tot asa, în cazul fantasmei, cîmpul ei intuitiv are parte de acei excipienti de care am vorbit pîna acum tot timpul: misterul, puterea si seductia, alaturi de distinctia obligatorie între ceea ce exista în fata ochilor si ceea ce se afla înaintea lor, si în plus alaturi de diferenta între ceea ce spune un cuvînt si ceea ce poate sugera el. În fine, puterea de contagiune sufleteasca a unei doctrine sta în gradul de promisiune ce razbate din fantasmele pe care ti le poate declansa. Cu cît fagaduinta ei este mai mare, cu atît subjugarea mintilor omenesti este mai irezistibila. Toate marile religii si toate sistemele filozofice care au facut epoca în istoria omenirii nu si-au datorat succesul unei pretinse infailibilitati a demonstratiilor lor conceptuale, ci puterii lor de fascinatie intuitiva. Îndragim numai acele teorii care corespund fantasmelor noastre, si orice fantasma care ne daruieste o mare promisiune launtrica devine un articol de credinta. Iar crezul pe care îl rostim în biserica nu se deosebeste decît în forma de cursurile pe care le audiem în amfiteatrele facultatilor de filozofie: ambele reprezinta forma discursiva pe care o capata încîntatoarele noastre fantasme interioare.
Încheind, toata poliloghia acestor rînduri poate fi rezumata în doua fraze: credinta noastra în textele traditiei da nastere unor fantasme a caror expresie discursiva este propria noastra teorie despre lume. Daca acum lasam la vedere numai teoria, în timp ce fantasma si sentimentul le trecem sub tacere, ceea ce facem se numeste filozofie.