eu scriu...uneori

[vitalic sprinceana]

Din nou despre umbra marelui URS(S)

Statisticianul este şi el un artist atunci cînd îşi depăşeşte condiţia de simplu numărător al incidenţelor şi atribuie cifrelor o formă de existenţă nouă – a diagramelor, a tabelelor sau a curbelor. Nu ar fi vorba doar de avantajul „obiectivităţii“ (lumea matematicianului posedă acelaşi grad de ficţiune precum cea a artistului nematematician), ci probabil de atuul clarităţii şi al simplicităţii liniilor. În cîteva linii încap destine, şanse de viitor şi consideraţii despre trecut: (sursa: www.demoscope.ru) Diagrama încearcă să surprindă cantitativ procesul sinuos prin care a trecut limba rusă în ultimul secol, prin prisma numărului de vorbitori. Cei 150 de milioane de vorbitori (care o consideră limbă maternă, natală) ai limbii ruse, atestaţi în anul 1900 în Imperiul Rus, au rămas cam tot atîţia, după un veac marcat de expansiunea intensă a limbii ruse prin mijloace economice, politice, ideologice şi militare. Dacă mai adăugăm aici un factor de fond, inerent întregului mapamond, precum creşterea populaţiei, care nu a ocolit Rusia, sau controlul exclusiv deţinut de URSS (retorica unităţii şi fraternităţii la nivel unional este falsă, de fapt, Uniunea Sovietică a fost un acvariu în care peştii vorbeau, pluteau şi mureau în limba rusă), pe o mare parte a globului (Cuba, Europa de Est, Vietnam, Coreea, China etc.), tabloul devine foarte trist. Cîteva tălmăciri şi schiţe ar fi cel puţin utile pentru a surprinde peisajul. Perspectiva: forţa unei limbi rezidă nu numai în numărul de indivizi care o vorbesc în interiorul statului naţional, cît, mai ales în prestigiul de care se bucură în străinătate, adică numărul de inşi care, neconstrînşi, prin liber acord ar fi gata (sau chiar ar dori) să înveţe o limbă sau alta, în cazul nostru limba rusă. Primul indice: numărul total de vorbitori ai limbii ruse din statele est-europene, adică foştii aliaţi socialişti, s-a redus într-un interval de doar 15 ani mai bine de două ori (datele includ – atenţie! – şi ţările slave). Astfel, în 1990, cifra vorbitorilor de limbă rusă din statele europene ex-socialiste era de 44 de milioane, iar în 2004 numărul era doar de 19 milioane. Rusa a pierdut dramatic în favoarea limbii engleze, în primul rînd, dar şi în faţa altor limbi europene (franceza, spaniola, germana). Acum, limba rusă este studiată doar în cadrul facultăţilor de studii slavone sau rusistică. Statutul prestigios de absolvent al unei instituţii de învăţămînt din URSS nu mai este invocat drept certificat de certă valoare profesională, fiind înlocuit de prestigiul de a fi absolvent sau stagiar al instituţiilor de învăţămînt din Occident. Mai mult, absolvenţii universităţilor sovietice se străduiesc să nu afişeze acest fapt. Al doilea indice: în Europa de Vest, cifrele se supun aceleiaşi logici fatale. Astfel, numărul elevilor care studiază limba rusă a scăzut în Elveţia cu 1/4 faţă de anul 1990, în Germania – de 2 ori, în Franţa – de 2,5 ori, în Norvegia – de 3 ori, în Olanda – de 5 ori. Emigranţii ruşi s-au integrat deja în societăţile de adopţie. Dacă emigranţii primului val (emigranţii albi) au părăsit ţara din motive politice (pentru a-şi proteja viaţa) şi militau pentru păstrarea şi perpetuarea tradiţiilor naţionale ruse (pornind de la ideea că regimul comunist nu face decît să nimicească patrimoniul cultural rus şi sperînd că acest iad va dispărea curînd), următoarele valuri de emigraţie poartă un caracter predominant economic, iar emigranţii sînt indivizi care se străduiesc să se integreze cît mai bine în societăţile unde au ajuns, pentru a putea beneficia de avantajele materiale şi sociale ale apartenenţei la naţiunea titulară. Al treilea şi al patrulea indice (recurs teoretic): un alt criteriu ar fi funcţionalitatea unei limbi, capacitatea ei de a furniza avantaje imediate, ascensiune pe plan material, social sau ierarhic (cel mai concludent este cazul limbii engleze). Limba rusă a pierdut întrecerea în Rusia însăşi. Informatizarea rapidă, Internetul, globalizarea şi deschiderea accesului la tehnologiile înalte au dus la creşterea prestigiului limbilor europene (în primul rînd engleza, dar şi germana, franceza), care sînt studiate cu mai mult interes de elevi şi studenţi, întrucît oferă avantajele găsirii unui loc de muncă mai bine plătit. În fine, momentul sublim: limba rusă a încetat să mai fie limbă model, limbă ideologică alternativă. Şi-a pierdut statutul de limbă a anticapitalismului (statut care i-a asigurat adeziunea unor cohorte întregi de intelectuali în Vest, dar şi în alte părţi ale lumii). Limba rusă nu mai e semnul de protest împotriva valorilor capitalismului (spaniola este acum), nu mai este nici limba colectivismelor (japonezii şi chinezii sînt modele mult mai eficiente), iar în plan politic a fost asociată doar cu AK-47 şi T-34. Altermondialiştii nu se regăsesc în limba rusă (summitul „Cealaltă Rusie“, organizat de Kasparov în ajunul întîlnirii G-8 de la Sankt-Petersburg de anul acesta, nu este o manifestare antiglobalistă, este doar o petiţie a unei părţi considerabile a societăţii civile ruse pentru salvgardarea democraţiei în Rusia), utilizînd franceza, spaniola şi engleza în scopurile lor. Chiar marxismul vorbeşte engleza: economia politică a devenit economics, propaganda de partid poartă astăzi numele de PR etc. Partea veselă a tabloului este că primii trei indici ar putea fi săltaţi cumva, prin promovarea unor politici chibzuite, înfiinţarea unor misiuni culturale în capitalele occidentale, organizarea cu ajutorul petro- şi gazo-dolarilor (acum în abundenţă în Federaţia Rusă) a unor cursuri de limbă rusă pentru străini. Al patrulea indicator nu ţine însă de bani în modul direct, nici de capacităţile statului. Este un lucru „din altă lume“. Este o trăsătură pe care o limbă, o cultură sau un mod de gîndire o poate căpăta cu greu prin coincidenţa fericită a existenţei unor indivizi excepţionali care să-i dea culoare.

Vitalie SPRÎNCEANĂ

http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=142&cmd=articol&id=4110

[vitalic sprinceana]

un alt articol, tot in Dilema Veche (http://www.dilemaveche.ro)

Spionajul cu fata umana (http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=149&cmd=articol&id=4484)

Sînt rare momentele cînd spionii mor în regim de transmisiune televizată directă. Şi mai rar, ziarele recepţionează şi difuzează, la rîndul lor, ştiri cu referire la starea sănătăţii lor, despre rezultatele intervenţiilor chirurgicale sau dispoziţia pe patul de operaţie. Practic, niciodată însă nu se întîmplă ca obştimea să se umple de compasiune, recunoştinţă şi milă pentru spioni, fie ei şi bolnavi. Sînt contradicţii în termeni.
Un spion poate fi oricum, nu şi simpatic. Poate trezi orice sentimente, nu şi îndurare. Aşa spune o lege a firii umane, care refuză să privească cu simpatie meseriile ce au scopul declarat de a trăda şi deraia bunul mers al lucrurilor. Presupusa asasinare a ex-spionului rus Alexandr Litvinenko de către FSB ar fi trecut neobservată, dacă nu ar fi fost implicarea incomodă a lui Litvinenko în cazul altui asasinat cu răsunet, cel al Annei Politkovskaia, implicare care urma să rezolve cazul jurnalistei în altă albie decît cea oficială a preşedintelui rus Vladimir Putin. De fapt, nu ar fi fost pentru prima oară cînd Litvinenko ar fi făcut dezvăluiri şocante care nu coincid cu poziţia Kremlinului. Litvinenko a pledat tranşant împotriva poziţiei oficiale a statului rus şi în cazul exploziilor din Moscova din 1998, puse de regim în cîrca cecenilor (atunci Litvinenko a învinuit Serviciile speciale ruseşti de înscenare cu scopul de a mobiliza opinia publică rusă în sprijinul campaniei cecene), apoi a divulgat lumii întregi faptul că i s-a dat misiunea de a-l ucide pe controversatul magnat Boris Berezovski. A treia mare intervenţie a ex-agentului secret rus a fost curmată încă din faşă şi medicii britanici nu au reuşit să facă nimic altceva decît să fie spectatorii unei morţi cumplite, una în care medicina modernă nu poate să intervină în nici un fel. Reacţia generală la „drama Litvinenko“ nu este univocă, nici în Occident, nici în Rusia însăşi. Preşedintele Vladimir Putin a lăsat să se înţeleagă că Rusia nu ar fi avut vreun interes să-l lichideze pe Litvinenko, întrucît acesta nu prezenta un pericol real pentru statul rus. Comentînd biletul scris de Litvinenko, cu cîteva minute înainte de moarte, în care ex-spionul rus îl învinuia direct pe Putin, şeful statului rus a afirmat: „Încă nu este clar dacă acest bilet a fost scris înainte de moartea lui Litvinenko, sau după. Dacă a fost scris după, atunci nu mai comentez nimic. Cu părere de rău, Alexandr Litvinenko nu este sfîntul Lazăr şi nu poate învia pentru a ne divulga adevărul acestui bileţel.“ Alt politician rus, radicalul Vladimir Jirinovski, a spus că Litvinenko îşi merită pe deplin soarta: „Aşa trebuie să se procedeze cu toţi trădătorii! Dacă vrei să lucrezi în Serviciile secrete, fă-o, dacă nu, fă orice, numai nu vinde secretele de serviciu duşmanilor! Şi-a primit răsplata!“. O altă parte a opiniei publice s-a indignat de cruzimea faptei şi de uşurinţa cu care sînt ucişi cetăţenii „incomozi“. Mai actuală decît oricînd, se naşte întrebarea: ce este spionajul şi care este miza lui de vreme ce asasinatele se fac în văzul lumii, în plină zi, în plin secol XXI?
Pe de o parte, spionajul este un sistem de jocuri şi tranzacţii cu multe variante cîştigătoare. Există însă şi bilete negre speciale care sînt „distribuite“ de obicei celor ce încalcă regulile sistemului. Fiind parte a politicii de stat, spionajul tratează fenomenul morţii mai mult din perspectiva statisticii, din cea formală a numărului şi nu din cea a unicităţii suferinţei şi morţii umane. Vorbind pe şleau, spionajul este o chestie murdară, ceva ca WC-ul în viaţa omului obişnuit: toate ţările o fac, dar nu este „decent“ să vorbeşti despre asta.
Pe de altă parte însă, spionajul este extrem de amoral şi poate ultimul domeniu al activităţii umane care se sustrage sancţiunilor morale, normelor etice şi juridice. Fiind ascuns de ochii lumii, practicat în regim de parole, coduri de acces, secrete de stat şi de partid, taine şi asasinate, spionajul este departe de oprobriul social, de discuţiile ardente, de dezbaterile libere asupra legitimităţii sale, de chestionare şi transparenţă în activitate. Este sfera care se sustrage socialului deşi, paradoxal, anume în social îşi desfăşoară activitatea. Şi faptul acesta îl scoate din circuitul general al valorilor, al aprecierilor şi evaluărilor axiologice, juridice, sociale, economice, culturale şi de alt gen. Spionajul nu se discută la cafenea, regulile sale nu se adoptă prin referendum, majoritate parlamentară sau vot deschis în plen. În fluxul mondial al ştirilor, cele care au drept subiecţi spionii sînt extrem de rare şi se rezumă doar la cîteva fapte de suprafaţă: au fost desconspiraţi, au fost prinşi, au fost expulzaţi. Nimic despre modul cum acţionează, cum sînt plătiţi, care sînt regulile şi reglementările acţiunilor lor. Părerea comună, alimentată de filme ieftine, crede cu naivitate că acţiunile agenţilor secreţi sînt toate spre binele patriei, toate pentru dezvoltarea şi tihna naţiunii. Sub această inhibare intelectuală, alimentată dozat cu lozinci şi dedesubturi patriotarde, spionajul îşi vede nestingherit de treabă. Mai sînt şi veşnicele teorii conspiraţioniste care îi justifică existenţa şi credinţa noastră comună că cine nu e de acord cu noi, neapărat ne doreşte răul (de fapt, o modificare a principiului: cine nu este cu noi este împotriva noastră).
Este straniu totuşi că, în veacul spaţiului public, al transparenţei declarate şi al responsabilităţii autorităţilor pentru viaţa fiecărui individ, spionajul se eschivează de la aceste postulate şi se face în acelaşi mod cum se făcea în Evul Mediu, în Roma antică sau în lumea egipteană: aceleaşi reguli, aceleaşi sancţiuni pentru cei care nesocotesc codul „deontologic“.
Faţa mutilată a lui Alexandr Litvinenko ar trebui să genereze mai mult decît simplă milă, compasiune sau compătimire. Ar trebui să dea naştere unor întrebări: cine sînt spionii, ce fac ei, şi mai ales, ce se face cu ei atunci cînd încalcă regulile organizaţiei din care fac parte? Rămîn ei după aceea oameni, sau fac parte din altă categorie care trebuie cu orice preţ nimicită? Dacă garantăm viaţa pînă şi criminalilor înfiorători, de ce nu am extinde această „milă socială“ şi asupra spionilor?

[MirK]

Articolul si-a cam gresit tinta... Litvinenko n-a fost niciodata spion. Un fel de politist, destul de sadic din spusele fostilor sai colegi, in cadrul FSB-ului ocupandu-se exclusiv de combaterea crimei organizate.

[dune]

am inteles ca in rusia a fost aprobata o lege acum citiva ani prin care fortele armate sint autorizate sa actioneze impotriva dusmanilor tarii chiar si in afara hotarelor rusiei. crime impotriva fostilor agenti kgb sau fsb sau intimplat doar si in trecut. nu inteleg doar alegerea substantei radioactive care dupa spusele lui Putin nu face decit sa afecteze in mod negativ imaginea Rusiei in lume mai ales atunci cind sint ucisi jurnalisti si exista probleme cu distributia de gaz si petrol catre europa intrun an cind rusia detine presedentia G8.

o explicatie interesanta pe care am auzito acuza forte din cadrul guvernarii de la moscova care ar fi interesate in destabilizarea situatiei rusiei inainte de alegeri. am inteles ca si in timpul lui eltin au existat probleme asemanatoare.