deleanu
12-12-2004, 02:03 AM
Jean-Lorin Sterian
8 ORE (Maybe Someday)
aprilie 2003
---UN roman dedicat celora care au suportat la lucru umilinta din partea sefilor!!!!
Intr-o jumatate de ora, amicul meu din Brasov caruia i-am uitat de mult numele intrase in vorba cu toate femeile fumatoare pe care le intilnisem. Incepea cu "Do you have a light?”, trecea abrupt la “Where are you from?” dupa care ma introducea pe mine. Spuneam citeva platitudini si conversatia se stingea sau se aprindea in functie de dispozitia noastra. Sau a lor. Cunoscusem un grup de slovence cam demente, care o luasera la goana brusc, in timp ce vorbeam, doua bieloruse aratind de parca faceau canotaj din burta mamei, doua austriece dragute, dar cu par pe picioare si sub brat, dintre care una era din orasul lui Hitler si multe lolite unguroaice care nu intelegeau nici o alta limba decit cea vorbita de Attila. Profitam de acest fapt ca sa le facem propuneri obscene pe care le primeau surizind. Niciodata nu m-am simtit atit de liber ca la Sziget. M-am pisat in tufisuri fara sa ma apostrofeze nimeni, am fumat marijuana de la necunoscuti si am injurat in limba materna pe toti copii beti si drogati ai unui dumnezeu care nu ma suferea. Am purtat fusta si n-am epatat pe nimeni. La biroul unde imi putrezesc viata e suficient ca sa port o caciula mai colorata ca sa mi se atraga atentia. Sau sa mi se reproseze ca vreau sa atrag atentia.
Domnul Boe ma priveste piezis de la biroul sau. Il enerveaza faptul ca am castile la urechi si nu-i pot asculta palavrele. Nici macar nu ascult muzica. De aproape patru ani, il vad in fiecare zi lucratoare. E ca o ruda nesuferita pe care n-o poti arunca pe fereastra pentru ca « nu se cade ». Ma prefac ocupat ca sa nu-i dau prilejul sa inceapa sa vorbeasca despre fabuloasele lui aventuri galante. Dupa spusele lui, a futut toate angajatele din cladire si un sfert dintre femeile din Bucuresti. Nu toate si-au dorit-o.
Fac parte dintr-o generatie pe cale de disparitie in Romania: generatia celor care citesc. Beletristica. Magnifica si stralucitoate proza, dupa cum spunea singurul meu amic care e scriitor cu adevarat. 90% dintre cunostinte, dintre care cam toti sint absolventi de facultate, nu citesc nici macar o carte pe luna. Nu stiu decit trei oameni cu care pot vorbi despre literatura. Ceilalti isi umplu timpul cel mult cu volume de autoeducare de genul “Cum sa…” sau Feng Shui la birou”, categorie din care primesc sacose intregi si le vind cu 20.000 lei in anticariatul din pasajul de la Universitate. Ador sa scap de toate lucrurile de nimic pe care le primesc datorita statului de ziarist: cadourile de la conferinte, CD-uri cu muzica proasta, tricourile inscriptionate.
De citiva ani imi notez titlul si autorul volumelor pe care le citesc, ba chiar si filmele si spectacolele la care merg ca sa umplu ore moarte. Mi s-a intimplat sa rasfoiesc caietele cu insemnari din anii trecuti si mi-am dat seama ca unele titluri nu-mi mai spun nimic. Habar n-am daca a fost o carte buna sau nu. Parca as fi citit volume cu pagini albe. Toata munca autorului, truda lui de a crea personaje si ploturi, de a impartasi din experienta sa de viata, s-e pierdut definitiv in cosul de gunoi al memoriei mele. Cele citeva zile sau ore pe care le dedicasem unei creatii literare, nascute cu zbucium si sudoare (dupa ce publicasem trei carti imi dadusem seama cit de greu se scrie una) fusesera definitiv pierdute. Nu ma alesesem cu nimic din ele. Am fost foarte deprimat o perioada. Apoi mi-am dat seama ca nu citeam sa fiu mai destept ci, ca sa ma simt bine. Cititul e un drog. Eram mai ingrijorat daca treceam printr-o perioada in care nu avem chef de lectura decit daca nu faceam sex. Totusi, ca si Parizianu, ma ingrijora faptul ca, desi eram persoana care citise cel mai mult pe care o intilnisem vreodata, nu intelegeam mai nimic din ce era in jurul meu. Nu intelegeam, de exemplu, cum puteau fi inca prieteni (si chiar foloseau acest cuvint), Boe si Galatanu, cei doi redactori-sefi din istoria revistei. Nu avusesra nici o vina pentru faptul ca soarta ii pusese in situatia ingrata de a se inlocui unul pe altul dupa dispozitia si umorile boss-ului trustului. Insa fiecare demolase ce construise precedentul, transformindu-i munca intr-un morman de gunoi. Asta nu-i impiedica sa-si afiseze marea lor prietenie, desi, de-a lungul timpului, fiecare fusese umilit de existenta celuilalt. Erau doi oameni ciudati. Fusese fascinant sa fiu adjunctul lor. Soarta se jucase cu ei, smulgindu-i de la terasa de la Muzeul Literaturii si din turneele de la caminele culturale din Calarasi sau Botosani, ii proptise vremelnic in posturi care le daduse iluzia ca sint importanti si-i azvirlise din caseta redactionala intr-un no man’s land inconjurat de geamuri. Cu nasurile lipite de sticla au realizat ca viata celorlalti curgea si fara ei. Ba chiar mai bine.
Last edited by santiago on Fri Oct 31, 2003 4:27 pm; edited 3 times in total
Back to top
santiago
Cind cunosti pe cineva dintr-o alta tara, primele zece intrebari sint: de unde esti, de cind stai aici, pina cind, iti place, cu cine ai venit, cum e la voi in tara, ce studiezi, fumezi iarba, cit e gramu’, ce muzica asculti. Nimeni nu intreaba de cartea favorita. Irene era elventianca, venise in Budapesta cu Nadia, o tipa mica si neatragatoare. In schimb, avea un ris contagios care o facea simpatica. Amicul meu intrase in vorba cu ele folosind metoda obisnuita.
Mi-era frig, dar ma simteam bine. In grupul nostru se integrase un cuplu de nemti care ne pasasera un joint cit trabucul lui Churchill. Trageam din el cu nadejde si eram fericit fiindca stiam ca nu se va termina prea repede. Dintr-un cort se auzea muzica techno, dintr-altul izbucneau ritmuri africane. Toata muzica lumii se adunase pe aceasta insula. La cocktail-ul sonor se adaugau strigatele de victorie a celor faceau bungie jumping la ora 1 noaptea, cu stomacurile pline de alcool. Dupa ce ajungeau la sol borau frenetic. Irene se asezase in stinga mea, tremurind de frig, dar nu aveam cum sa o ajut decit spunind glume intr-o limba pe care regretam ca nu o stapinesc prea bine. Ma bucuram ca sta linga mine si, pe moment, nu-mi doream nimic deosebit de la viata. Epuizasem toate subiectele pe care le pot aborda niste oameni usor beti, usor fumati, usor singuri si risesem de profilul nemtoaicei care arata ca un un buldog al carui proprietar era pasionat de piercing si nu avea clienti. Irene s-a intors spre mine si m-a intrebat daca am citit “Casa Budderbrook”.
Pe raftul de jos al bibliotecii mele din Constanta se aflau cele doua volume care alcatuiau cuprinzatorul roman al lui Thomas Mann. Erau doua carti in format mic, de culoare verde pe a caror coperta se afla desenata, inevitabil, o casa. Cind aveam 12 ani am intrebat-o pe maica-mea daca merita citite si mi-a raspuns ca sint prea mic. In general, ea considera ca eram prea mic sa citesc orice cu exceptia manualelor scolare. Asta nu m-a impiedicat sa devorez aproape toate cele sapte sute de carti din biblioteca parinteasca, asa ca era posibil sa fi trecut si prin casa familiei Budderbrook. Am raspuns fara ezitare ca da.
In ochii Irenei s-a aprins o luminita. Putea fi de la marijuana, dar am luat-o drept o dovada a interesului fata de mine. Fiindca o interesam, am inceput sa o plac. Era noapte si nu vedeam prea bine, dar mi se parea frumoasa. Ma stimula sa vorbesc cu ea. Am descoperit ca puteam fi amuzant chiar si intr-o limba pe care o invatasem ascultind muzica. Pentru prima oara de cind ma aflam pe insula, gasisem pe cineva cu care imi facea placere sa vorbesc.
Bau-Bau, colegul meu de cort a tinut sa le invatam citeva cuvinte in limba romana. Am convenit ca cea mai reprezentativa expresie este « Sug pula » {i-au tuguit buzele, si-au ingrosat vocea ca Marlene Dietrich si au spus-o. Suna bine in gura lor. Le-am zis ca inseamna « Sint cool » Peste doua saptamini, m-a surprins scriindu-mi citeva propozitii in limba romana pe care le luase dintr- un ghid de conversatie. Din fericire, in ghidurile de conversatie nu sint trecute si expresiile obscene. Mi-a scris : “Buna dimineata, domnule ! Ma bucur ca te-am cunoscutRomania e o tara foarte frumoasa. Ce faci miine ? Sa ne intilnimi in Hungaria ! Imi place ! Cind ? Scrieti, va rog. As dori camera cu pat duvlu with you. Tu esti cel mai frumos! As vrea cravata rosie de pe raftul doi”. La revedere ! »
Citeva ore mai tirziu stateam pe o banca de lemn in cortul rezervat localnicilor. Din difuzoare rasuna muzica pop ungureasca si toata lumea se distra beton. In fata mea, Nadia se saruta pasional cu un ungur haios pe care-l intilnisera in fiecare zi de cind veneau aici si se gindise sa-i ofere o mica recompensa. Trupul meu sovinist si meschin refuza sa se miste pe muzica vecinilor. Irene si-a scos de la git esarfa si a inceput sa danseze in fata mea. Nadia facea acelasi lucru, dar in dreptul ungurului. Stateam amindoi pe banca si le priveam cum se misca. Dansau pentru noi. Pentru citeva minute, tipul mi-a fost cel mai bun prieten. Aveam multe in comun, inclusiv o elvetianca care se unduia in sub ochii nostri.
Ma aflam intr-un loc in care cea mai veche cunostinta o intilnisem cu citeva ore inainte, in urechi imi rasunau slagare rock intr-o limba fino-ugrica, toti cei din jur erau beti, iar eu eram mahmur. Purtam fusta, eram ras in cap si aveam unghiile murdare. Ma simteam nefiresc, ca un calator in timp, dar ajuns intr-o perioada apropiata, cind lumea nu e cu mult diferita. In mod normal, ar fi trebuit sa fiu beat mort in Fire sau Club A, dansind pe Depeche Mode sau Cure, imbracat cu pantaloni si holbindu-ma la gagicile disponibile. Mirosind a parfum si avind unghiile curate.
Back to top
santiago
?
-
In dreapta mea s-a asezat Alexandra. Nu vorbim, doar ne salutam dind din cap. Alexandra si cu mine sint mostenirea vechiului regim, a fostului redactor-sef Galatanu, asa cum, cu un an in urma, eram mostenirea fostului redactor-sef Boe. Dupa ce l-au debarcat pe Gala si echipa a fost radical schimbata, Alexandra si-a inchipuit ca ar trebui sa fim prieteni. N-am suportat-o niciodata, nici cind era amanta sefului si nici acum, cind inghite toate mizeriile pe care i le arunca domnul Boe, frustrat ca nu a reusit inca sa o futa. Alexandra e una dintre putinele femei cu care nu mi-as dori sa ma blochez in lift. E urita prin faptul ca se crede frumoasa. Genul care se admira goala in oglinda spunindu-si „ce m-as fute”. Sint trei oameni care, orice ar spune, ma plictisesc de moarte. Primii doi sint calculatoristi si, de cite ori ma prind, imi vorbesc despre computer ca si cum ar fi normal sa inteleg ceva, ca si cum mi-ar putea pasa vreodata de ce se intimpla intr-un nenorocit de calculator. Cea de-a treia persoana e Alexandra. Nu vorbeste decit despre ce i se intimpla, caci face parte din neplacuta categorie de persoane care raporteaza totul la propria existenta. Orice i s-ar povesti, i s-a intimplat ceva asemanator. Cuvintele celorlalti nu sint decit un pretext pentru a-si povesti micile intimplari care-i alcatuiesc viata banala. Isi face tot timpul fotografii pe care le scaneaza si le pune pe ecranul calculatorului. Multa vreme am vrut sa o string de git, dar mi s-a parut prea mare efortul si am renuntat la orice conversatie.
Cam dupa ora 12 se ocupa si celelalte doua birouri. In patru ani, s-au perindat atitia oameni prin redactie incit nici nu mai stiu cine imi sint colegii. Jurnalistii sint ca fotbalistii: trec la o echipa la alta.
Redactia noastra se afla in cel mai expus colt al halei, chiar linga intrare. Oricine vine in vizita la celelalte publicatii trece pe linga noi. Daca ar pune o plasa e sirma am fi am fi ca la Zoo.
Cortul era aproape gol cind am inceput sa ne sarutam. Daca pina atunci ma simtisem ca personajul neconturat din « Viata lui Harry » a lui Woody Allen, din momentul cind limbile noastre s-au intilnit, o tusa groasa de culoare roz ne-a incojurat trupurile. Eram inlantuiti intr-o bula transparenta. Primul sarut e intotdeauna magic. De la al doilea am inceput sa ma excit. Nu avusesem niciodata o erectie in timp ce purtam fusta. De fapt, nu purtasem niciodata fusta pina in vara anului 2000. Mina ei ma mingiia pe picioare si o simteam cum urca incet, catre scirbavnicul madular care ameninta sa rupa pinza cortului. I-am soptit panicat: Don’t do this! A ris. A ris si mai tirziu, cind isi amintea de momentul asta. Micile fetisuri ale unei relatii.
Am fi vrut sa facem dragoste, dar nu aveam unde. In cortul meu sforaiau Bau Bau si Ina. Tufisurile erau prea mici sa ascunda doua corpuri inclestate. Am renuntat. Era 5 dimineata. Afara era deja lumina. La ora 6 trebuia sa plece. Fusese ultima ei noapte in Sziget. Ne-am plimbat pe insula care arata minunat de decadenta, murdara si terfelita ca o femeie dupa un gang-bang. Trupuri in pozitii impudice zaceau pe marginile aleilor. Treceam pe linga corturi de unde se auzeau gifiiturile de care noi nu avusesem parte. Era frumos si trist. {tiam ca nu o sa mai vad niciodata si ca urmatoarele trei zile care mai ramasesera din concediul meu vor avea gust de terci. Am ajuns in apropierea podului care lega insula de oras. Nu mai eram in stare sa spun nici un cuvint. Ne tineam de mina si taceam. Orice cuvinte erau inutile. Ca sa ma amagesc, am imprumutat un pix de la centrul de informatii si i-am scris adresa mea de e-mail pe o bucatica de hirtie. M-a privit si in ochii ei am citit ca nu crede ca ne vom mai vedea vreodata.
- Maybe someday, am zis.
- Maybe Someday, a spus ea.
From: lorgean@hotmail.com
To: Irene buffat@bluemail.com
Subject: story of us
Date: 2003. 12:56:45
Draga mea,
De doua ore m-am apucat sa scriu despre noi. Nu stiu ce va iesi, dar ma straduiesc sa reproduc cit mai fidel ceea ce s-a intimplat intre noi. Desi a trecut atita timp, amintirile mele sint proaspete. De altfel, imi aduc aminte de putine lucruri din acea perioada. De cite ori ma gindesc la tine, imi dau seama ca mi s-au intimplat multe lucruri bune, dar n-am stiu sa le apreciez. Multumesc.
Lorin
Back to top
santiago
?
-
Mi s-a facut foame. Scriu de trei ore, dar n-am simtit cum trece timpul. Pina la virsta de 27 de ani am scris patru carti. Prea mult. Se pare ca am avut ceva de spus. Dupa ce am publicat ultima carte, am anuntat ca nu voi mai scrie niciodata. Mi-am intitulat volumul Postume. Nu m-a crezut nimeni, nici macar cind m-am apucat de muzica. Poate pentru ca nu am voce.
Ca sa ajungi la sediul nostru, trebuie sa treci printr-o curte mlastinoasa, vesnic intunecoasa. Avem cel mai urit sediu din presa romaneasaca. Intr-un numar special al revistei, cind am fost intrebat ce nu-mi plac la locul de munca, am rabufnit in scris, criticind conditiile proaste in care ne petrecem cele opt ore de serviciu. E neplacut sa lucrezi la o revista de life-style si sa ai biroul unui reporter de un cotidian din Slobozia. Exista insa si avantaje. Ieri dimineata am dejunat la Hilton, in seara asta sint invitat la deschiderea unui club pe Magheru, dar am de ales fiindca in Office e o prezentare de moda, iar la World Trade Center se lanseaza un nou model de Fiat. Miine sint invitat la Marriot, poimiine la Crowne Plaza. In fiecare zi, pe biroul meu se aduna invitatii la receptii, cocktailuri, lansari de produse, evenimente care se desfasoara in locatii unde chelnerul cistiga de zece ori mai mult ca mine. Conferintele de presa sint rasplata pe pamint a jurnalistului frustrat si sarac. Aici se poate odihni intr-un fotoliu confortabil, se poate caca intr-u wc decent (cum ar fi cel de Marriot), poate minca pina cade lat din bufetul pus la dispozitie cu generozitate de organizatori. Tot ce are de facut este sa suporte spech-urile organizatorilor care-si inchipuie ca cineva ar putea fi interesat de produselor lor. Doar studentii la jurnalistica mai sint atit de naivi incit sa-si ia notite, desi la plecare vor primi o mapa de presa care contine orice informatie de care au nevoie. Si nu numai. In punga pe care o ofera o fata draguta se mai afla cite-un cadou, de cele mai multe ori lipsit de utilitate, dar care poate fi facut, la rindul lui cadou.
Conferintele de presa aduc bucurii nu numai ziaristilor. Exista o haita de batrinei care supravietuiesc de pe urma lor. Sint cei mai bine informati oameni din Bucuresti. Au o agenda permanent adusa la zi a tuturor evenimentelor urmate de cocktail. Chiar daca nu obtin invitatii, caci nu reprezinta nici o publicatie care sa nu fi decedat de cel putin cinci ani, se milogesc de bodyguarzi ori de alti jurnalisti si reusesc sa intre. Atacul lor asupra meselor incarcate cu mincare merita sa fie subiectul unui documentar pe Discovery Channel.
La chioscul de la etajul nostru mincarea e de cacat. Chiar daca n-ar fi, e deprimant sa maninc dintr-o casoleta de plastic pe biroul unde-mi petrec o patrime din zi. Imi iau ziarele si cobor la cantina de la ministerul culturii. Singurul loc unde se poate minca relativ decent si ieftin si unde nu te imputi prea tare de mirosurile din bucatarie. Ziaristii din Casa Presei pot fi recunoscuti dupa fpatul ca miros a mincare. Pe hol ma intilnesc cu multi oameni vag cunoscuti pe care ma fortez sa-i salut sau sa schimb citeva cuvinte. Unii ma saluta si ii salut, pe altii ii salut si nu-mi raspund, si tot asa. Unul dintre motivele pentru care nu-mi place sa lucrez in trust este ca sint nevoit sa ma bag in seama cu tot soiul de indivizi care nu-mi spun nimic. Daca i-as intilni in alta parte, nici nu i-as recunoaste. In timp ce-mi astept ciorba, rugindu-ma sa nu se aseze nimeni la masa mea, un gind placut ma incalzeste si ma face sa zimbesc pina si chelnerului care ma examineaza ca si cum as fi o broasca uriasa. In calculatorul meu se afla un fisier in care se afla textul care da sens zilei de azi… Si ultimilor ani.
Nu eram in stare sa ma culc. M-am plimbat pina au inceput sa ma doara picioarele. M-am intins linga o banca si m-am gindit ca nu-mi ramine decit sa ma intorc in tara si sa ma insor cu Vera. Eram foarte prost dispus. M-am tirit pina in cort si m-am intins linga Bau-Bau si Ina care dormeau imbratisati. ~sta fusese norocul meu: aveam drept companioni de concediu doi fosti iubiti care ba se urau, ba se stringeau in brate. Incercam sa stau cit mai departe de ei, mai ales ca, in urma cu mai putin de-o luna, Ina imi declarase ca ma iubeste. E drept ca era foarte beata si apoi se impiedicase si cazuse. Avea in mina un hamburger si incerca sa-l ia de pe jos ca sa-mi ofere o bucata. Cind am ajuns in camera a adormit ca un bustean.
Citeva ore mai tirziu, cind soarele dupa-amiezii stralucea peste tigva mea cheala, iar in stomac se adunasera citiva litri de vin rosu amestecat cu pepsi, specialitatea locului, zaceam intins pe iarba alaturi de amicii pe care-i cunoscusem in timpul festivalului. Ma gindeam la Irene. Bau-Bau se gindea la o nemtoaica pe care o cunoscuse cu trei zile inainte, o futuse si apoi ii pierduse urma. Am inceput sa strig « Irene ! Bau-Bau a inceput sa strige “Erika” si am urlat asa vreo cinci minute pina am obosit. Eram patetici. Apoi a inceput concertul Therapy ! si n-am mai putut indruga nimic coerent. Seara m-a prins ratacind pe insula, mahmur, cu unghiile murdare si mincind cantitati industriale de felii de piine unse cu untura peste care fusese presarata boia. La un moment dat m-am intilnit cu Ina si i-am povestit de Irene. I-am mai zis ca o sa ma intorc in Romania si o sa ma insor cu fosta mea prietena de care ma despartisem de un an de zile, dar inca o mai puneam. Ina il cauta pe Bau-Bau, amagindu-se ca trebuie sa aiba grija de el, dar ofticindu-se de cite ori il vedea cu alta femeie. L-am gasit o ora mai tirziu dormind cu capul pe o sticla de doi litri. Mi-era sete, dar mi-a fost mila sa-l trezesc, asa ca m-am intins linga, am desfacut dopul si am lasat vinul sa-mi gilgiie pe git. Era placut. Parca sugeam la sin.
In fata sediului se afla o balta in care sint parcate masinile sefilor, un Subaru si un Volvo. Daca nu esti atlet profesionist, este imposibil sa intri in cladire fara sa te murdaresti. Execut acrobatiile de rigoare, urc scarile, dau din cap si mormai in fata citorva fete neclare. Ma opresc in dreptul automatului de cafea si caut prin buzunare ceva maruntis. De cind agregatul a aparut pe hol, am apreciat la justa lor valoare fisele de 1000 si 5000 de lei. Paharul de plastic e fierbinte si ma intrebuintez serios sa nu-i vars continutul pina ajung dreptul biroului. Imi verific e-mailul cu obisnuinta unui bolnav de inima care-si ia tensiunea. Mi-a scris Irene.
From: Irene Buffat
To: lorgean@hotmail.com
Subject: story of us
Date:
Scrisoarea ta a fost cea mai emotionanta dintre cele toate pe care mi le-ai trimis in ultimii doi ani. Nu pentru ca ai mi-ai spus ca ai inceput sa scrii despre noi ci pentru ca ai trait momente frumoase si ca le asociezi cu mine. Cnd ti-am citi e-mailu-l am izbucnit in lacrimi si mi-a luat ceva timp sa-mi revin. Din pacate, prietenul meu Roberto era cu mine si i-a fost foarte greu sa accepte cind a realizat cit insemni pentru mine.
Kisses,
Irene
In redactie se discuta despre fotbal. Domnul Boe e fan Lacatus, atacantul-macelar care a rupt in timpul unei transmisii in direct piciorul unui adversar. Troznetul osului rupt a inghetat un intreg stadion si o natiune. Boe stie componenta lotului de rezerve a lui Dinamo si in ce an meciul dintre Gloria-Bistrita si Flacara Moreni s-a terminat cu doi zero. Pe vremea cind era critic literar a scos citeva antologii cu cele mai bune povestiri ale anilor 90. Un efort absolut laudabil. Intr-una dintre ele mi-a publicat o povestire, Iisus din Berceni. I-a placut lui textul asta. Pe coperta cartilor nu a aparut decit numele lui si acelasi lucru s-a intimplat si pe lista cu plati. Scriitorii au trebuit sa se multumeasca cu drepturi de autor alcatuite din doua exemplare din antologie. E tipic pentru Boe sa traiasca din munca altora. Toate ideile celor din redactie ajungeau la seful cel mare ca fiind ale lui. In ultima vreme incepuse sa creada ca se pricepe la toate: marjeting, PR, editorial, design. Pentru o sedinta foto, a avut geniala ideea sa toarne ketch-up pe trupul unei fete si a considerat ca a facut arta. In anii 90, era membru in mai toate juriile de la concursurile literare. Daca erai in relatii bune cu el si respectai gramatica limbii romane nu era dificil sa fii premiat la festivaluri. Desigur, 20% din valoarea premiului se intorcea la el. Acum, de cind este expert in presa de life-style, domnul Boe citeste cam o carte pe luna, dintre cele pe care ma pune sa i le aduc de la editura Humanitas. Si e prezent in fiecare duminica pe postul Acasa unde comenteaza telenovelele difuzate in cursul saptaminii.
Dragul meu vampir ! Esti insetat ?
Orice ai face, cred ca esti mai bine ca mine. De cind m-am intors trec printr-o teribila incercare. Am temperatura si ma duc la toaleta din cinci in cinci minute. Nu ma scol din pat decit ca sa ma duc la baie. Nadia e in aceeasi situatie. Doctorul a spus ca ne-am infectat cu salmonella. Ceva din ce am mincat la festival nu era prea in regula. Oricum, e bine ca pot sa-ti scriu. Chiar daca sint bolnava, sint un fel de Napoleon: in timp ce vomitam privind apatica faianta, l-am rugat pe tatal meu sa-mi creeze o adresa de e-mail. Poti sa te simti onorat, alte 1000 de persoane mi-au spus sa fac asta de multa vreme, dar nu mi s-a parut ca merita pina nu ne-am intilnit. O, suna atit de romantic! Ca intr-un film prost! Dar e adevarat. M-am gindit ca nu voi mai avea nicodata sansa sa intilnesc pe cineva care a citit “Buddenbrooks”. Dupa cum vezi, am fost foarte impresionata. Dar nu a fost singurul lucru care mi-a placut la tine. Cred ca exista (ca sa pastrez tonul romantic) o compatibilitate a sufetelor noastre. Nu stiu daca crezi in asemenea chestii. Eu da.
Astept sa-mi scrii. E foarte plictisitor sa stai acasa. Poti sa-mi scrii despre orice (dar sa nu fie despre sport).
Sper ca stii cine iti scrie. Chiar sint sigura ca nu mai uitat atit de usor. Nu cineva ca tine !
Cu dragoste, Irene.
Asta a fost prima scrisoare de la Irene. Venise intr-un moment cind eram complet la pamint. Dupa saptamina petrecuta la Sziget, revenirea in atmosfera convensionala a redactiei fusese dureroasa. Nu stiam ce caut acolo. Mergeam cu colegii intr-un loc pe care-l numeam « Impinge tava » si petreceam cite doua ore era stind la masa. Tristetea mea se pierdea in veselia generala. Eram multi si cu toti il detestau pe Boe. De felul in care in se scobea in nas dupa bobite pe care le rostogolea incetisor, oarecum pe ascuns pina inspre gura si le inghitea cu un hapait scurt. De faptul ca nu-si schimba niciodata costumul negru si prafuit, pe spatele caruia trasesem citeva linii cu creta pentru a verifica daca si-l schimba vreodata. Dispretul lor se rasfringea uneori si asupra mea deoarece ma considerau omul lui, fiindca prin el ajunsesem sa lucrez aici. Sau pentru ca isi inchipuiau ca proveneam amindoi din mediul literar, pe care eu il evitasem intotdeauna. Era suficient pentru ei ca publicasem carti. A trebuit sa treaca multa vreme pina sa fiu acceptat de catre toata lumea ca fiind un tip in regula. Paradoxal sau nu, asta s-a intimplat dupa ce am ramas singurul din vechiul grup care inca lucreaza in acelasi loc.
La drept vorbind, in felul lui neomenesc de a fi prietenos, Boe m-a apreciat intotdeauna. Daca nu doar din considerente literare, macar pentru faptul ca-mi predau intotdeauna materialele la timp. Chiar si acum ma scoate din tot soiul de buclucuri unde ori ma baga el, ori intru singur datorita incapacitatii mele de a-mi pleca spinarea in fata modului cum sintem tratati de companie. Boe anului 2003 e parfum pe linga cel din anii 1990-2000. A inceput sa poarte chiar si camasi colorate.
Pe vremea aia locuiam intr-un bloc in centru, chiar linga sediul companiei. Intr-un dintre zile, nemaisuportind apartamentul din Berceni unde peretii se prabusisera definitiv peste psihicul meu, mi-am pus citeva haine si asternuturi intr-o geanta si m-am mutat intr-un apartament cu doua camere la Sala Palatului. Ar fi trebuit sa-l impart cu Onica, dar acesta se razgindise cind aflase cit e chiria. Citeva luni mai incolo se mutase Carmen, o tipa pe care o cunoscusem intimplator la o petrecere. Eram atit de diferiti ca ne puteam intelege.
Back to top
santiago
?
--------------------------------------------------------------------------------
Posts: 122
Joined: 18 Nov 2002
Posted: Tue Aug 12, 2003 1:24 pm Post subject:
--------------------------------------------------------------------------------
Blocul se afla la o suta de metri de sediul redactiei. Plecam de la birou spunind ca ma duc sa-mi iau de mincare si ma indreptam spre casa unde dormeam la prinz. Dupa doua ore ma intorceam in birouri fara sa-mi observat nimeni lipsa. De fapt, asta era marea frustrare a slujbei : eram obligat, ca toti ceilalti, sa petrec toata ziua la birou, desi eram capabil sa imi fac munca pentru o luna in numai citeva zile. Ziua era o insiruire de timpi morti, de ritualuri mecanice si risete isterice care incercau sa inlocuiasca un gol pe care nu-l putea umple nici o activitate. Iar Boe si Galatanu faceau parte din acea categorie de sefi constinciosi care vin la birou la prima ora si pleaca ultimii. Era imposibil sa nu pari jaimefiche-ist pe linga ei. Incercam din rasputeri sa nu le facem pe plac, dar nu aveam nici o sansa. Incet, ne transformasem din jurnalisti in functionari.
Cu toate astea, revolta mea venea era accentuata de starea deplorabila in care ma aflam de doi ani. Viata mea era o insiruire de crize de anxietate. In cea mai mare parte a timpului stateam in pat, cu lumina stinsa, vegetind, cuprins de angoase a caror cauze nu reuseam sa le dibui. Nu ma atragea nimic si, decit sa ma plictisesc ascultind palavragelile unei femei ca sa obtin un amarit de futai, preferam sa fac o laba onesta. Nu mai stiam cum fusesem inainte, daca mai exista si un alt gen de viata, in care cerul sa nu fie tot timpul gri. Citeam putin si scriam si mai putin. Insa sufeream pentru ca nu eram in stare sa scriu. Din momentul cind am scris prima proza, la putin timp dupa ce am implinit 18 ani si pina anul trecut, cind am scos volumul de Postume, fiecare zi a vietii mele in care nu asterneam citeva rinduri sau macar o idee, o consideram pierduta. Mi se parea ca imi ignor destinul, ca sint un natarau care se pisa peste menirea care ii fusese data de catre o zeitate rautacioasa. Caci Dumnezeu ma pedepsise dindu-mi o sarcina pe care ma impiedica sa o duc pina la capat. As fi avut nevoie de psihanaliza, dar nu-mi permiteam. Cunoscusem citiva terapeuti si nu-mi inspirasera incredere, mai ales de cind unul dintre ei iti spusese ca m-ar putea ascunde in cabinteul lui in timp ce primea un pacient. Publicarea Postumele m-a vindecat definitiv de aceasta obsesie nesanatoasa a menirii mele de slujitor al condeiului.
Scrisoarea Irenei a fost, ca sa folosesc o uzata expresie “o raza de soare”. Cadea peste un sector al vietii mele facut praf dupa o iubire neimpartasita de care m-am saturasem sa ma pling.
Dragul meu,
Am fost teribil de bucuroasa cind ti-am citit scrisoarea. Ma uit tot timpul sa vad daa a mai venit vreun mesaj de la tine. In aceasta perioada eu si fratele meu (ti-am spus ca am un frate) sintem singuri acasa pentru ca parintii nostri sint plecati in concediu in Turcia. Mama mea e un pic cam ciudata, intotdeauna isi inchipuie ca atunci cind se va intoarce din concediu casa va fi in flacari. Asa ca ne lasa o lista de instructiuni care imi jumatate de ora numais a o citesc.
Ma bucur ca am rams in contact. Cine stie ce ne poate aduce viata… Poate, cindva…
Dragul meu,
Ai mei m-au sunat din Turcia si le-am spus ca vreau sa merg la Bucuresti. Mama a fost socata cind i-am spus ca vorbesc serios. Trebuie sa astept pina se intorc. Cred ca avem o sansa. Trebuie sa-mi promiti ca o sa-ti iei liber ca sa stai cu mine si sa nu ma lasi singura. Vom fi impreuna atit de repede pe cit e posibil. Mi-ai cerut sa-ti povestesc despre viata mea. Sper sa mai vrei sa ne vedem dupa ce citesti.
Am crescut in Aarberg (e destul de aproape de Berna) si am avut intotdeauna multi prieteni. La 15 ani l-am intilnit pe Andreas. El a fost prima mea dragoste. Am sta impreuna cam un si jumatate apoi nu ne-am mai inteles si m-a parasit. Mi-a fost foarte greu. Dupa ceva timp l-am cunoscut pe Arsim. Venea din Kosovo. Nu l-am iubit, dar am fost fascinata de personalitatea lui. Era musulman si credea ca femeile trebuie sa i se supuna. Imi spunea ce haine sa port si cum sa ma comport. N-am rezista decit trei lui impreuna. In schimb, de la el am invatat ce este sexul. Dupa ce ne-am desparti n-am mai avut nici o relatie importanta. Nu m-am intilnit cu baieti decit cind aveam nevoie de sex si nu puteam sa-i vad decit ca pe parteneri sexuali. Dar din 6 august ora 00 m-am schimbat. Te-am intilnit pe tine!
De cind a fost dat afara prima oara si amenintat ca-si ia picioare in fata, domnul Boe a suferit un soc traumatic. Timp de un de zile si-a pastrat locul la fostului sau birou de sef, desi nu avea nimic de facut. Ca sa mai poata cistiga un ban i se dadusera onoranta sarcina de a monitoriza publicatiile trustului. Citea presa constincios si facea rapoarte pe care nu le citea nimeni. Cel putin asa sustinea Galatanu.
Era deprimant sa-l vedem zi de zi, un cioclu rautacios si plin de venin, pe care era imposibil sa-l ignoram. La un moment dat, chiar s-a interesat chiar de sanatatea mea. Cu ceva timp in urma, pe vremea cind ajungeam zilnic la spitalul de urgenta din cauza crizele de rinichi ma nu-mi acordase macar un concediu medical.
In sufletul lui s-au adunat frustari vaste. Era un Gollum care-si pierduse nepretuitul inel. Din seful insensibil, egocentric si demagog se transformase intr-un punct mic si negru la care ne era rusine sa ne uitam. Semana cu un personaj din filmul Office Space, care venea la lucru nestiind ca a fost dat afara. La un moment dat, cind Fane a plecat de la revista, i-a dat o carte pe care i-a scris « Lui Onica, pentru ca e destept ca pleaca » Dupa aproape mai mult de jumatate de an i-au dat sa conduca o alta publicatie, aruncind in strada pe cea care o crease. Apoi, dupa un an i-au dat jucaria preferata inapoi. Inainte de a fi repus in functie, s-a programat pentru o operatie cruciala. Si-a extirpat definitiv sira spinarii si, fara sa mai stea piarda timp in convalescenta, s-a rostogolit din nou pe culoarele maligneale companiei, stirnind nori de praf si decis sa utilizeze orice mijloc pentru a supravietui.
Dragul meu,
Am fost foarte miscata cind am aflat de crizele tale de anxietate. Stiu exact prin ce treci. Acum doi ani am fost in aceeasi situatie. Cel mai dificil lucru este ca cei din jur nu-sI dau seama prin ce treci. Nu aveam nici un motiv sa fiu trista si totusi eram.Dupa ceva timp am realizat ca am probleme sI am apelat la un psihiatru. M-a ajutat sa vad din nou lucrurile bune din viata. Nu inteleg insa un singur lucru : de ce iti pasa de mine ? Nu-ti pasa de viata ta sau de slujba. Dar iti pasa de mine ? Sint atit de tinara si, in comparatie cu tine, n-am facut mai nimic in viata. Sint foarte lenesa si vreau sa ma distrez tot timpul. Dar stiu ca, atunci cind va veni timpul, voi cistiga destul bani sa traiesc bine, ba chiar mai mult decit atit. Nu stiu cum, dar voi gasi o cale. Dar mai important este sa gasesc o persoana cu care sa impart momentele fericite si triste ale vietii.
Kisses,
Irene
Cineav ma bate pe spate si-mi urla : iti suna telefonul ! Ascultam Elton John in casti, ceea ce nu credeam ca mi se va intimpla vreodata. O domnisoara cu voce familiara ma roaga sa-i confirm daca particip la cupa presei la clatite, editia a doua, care se va desfasura la restaurantul Provence. Confirm.
Intreruperea e binevenita. Nu ma pot abtine sa nu ma intreb cum va reactiona Boe la acest text. Proza in care numele lui este pe fiecare pagina. Banuiesc ca, atunci cind isi va da seama ce contine, nici macar nu il va citi pina la capat si o sa-l arunce in cosul de gunoi de sub birou. Apoi, obisnuit sa fie parasit de toti pe cei care i-a tratat astfel incit sa devina Brutusi, va sterge metodic orice urma a prezentei mele din revista. Ori poate, cuprins de consticiozitatea lui inumana, se va apuca sa-l corecteze, sa-i puna semne de punctuatie ?
E mult mai simplu sa folosesc caracterere reale decit sa le creez. In toate cartile mele am facut acest lucru. Primul personaj imprumutat dintre cunoscuti si i-am folosit adevaratul numea fost Bencau Narcis Rozalino, un ticalos din liceu pe care l-am ajutat sa se adapteze in clasa noastra, desi era un tocilar notoriu. Invata pina si la limba rusa. Cind a fost batut de un golan in curte, am fost cel care i-a gasit dintele pe dalele de beton. Citiva ani mai tirziu, desi era student la medicina m-a parasit in apartamentul meu, prada unei crize care-mi paralizase complet muschii incit aratam ca un oligofren. Din gura strimba imi curgea saliva si aveam restul muschilor semiparalizati. Nici macar n-a dat un telefon sa vada cum ma simt, daramite sa ma duca la spital.
Ticalosul s-a dus linistit acasa si s-a uitat la televizor. N-am scris povestea vietii lui mizerabile, ci doar afirmasem ca era un dobitoc si ca arata ridicol cu mustata la virsta de 18 ani. In “Scriitorul a iesit la vinatoare” am descris o fosta iubita care, desi era prietena mea, mai iesea cu un babalic milionar, iar in volumul de Postume m-am rafuit cu o nesimtita caruia i-am oferit gazduire cind ramasese fara casa. Dupa ce m-am mutat si a ramas singura in apartamentul meu din Berceni, am ajutat-o sa-si faca firma pe adresa de acolo. Dupa ce a inceput sa-i mearga bine, s-a mutat fara sa ma anunte si nu mi-a platit chiria pe care o convenisem.
Insa marele precedent a fost colegul meu de apartament din b-dul Maresal Averescu, unde am locuit in anul dupa ce m-am mutat din Sala Palatului. Dupa ce Adina s-a maritat si a plecat in America, viata alaturi de el a devenit un iad. Eram ca doua sabii in aceeasi teaca. Erau saptamini in care nu ne vorbeam, ceea mie imi convenea. Atmosfera asta imi amintea copilarie. In ultima luna, am scris unul dintre cele mai bune texte ale mele, « Chiriasii », in care personajul negativ era homosexual si canibal. Deloc intimplator, il chema Sebastian si avea toate trasaturile lui fizice. Nu m-am putut abtine sa nu-i folosesc numele real fiindca nu-mi puteam imagina un altul mai potrivit. Ar fi fost atit de simplu sa-i zic Victor sau Robert, dar as fi simtit ca proza ar fi fost o diva stirba. Am trait alaturi de el clipe ingrozitoare, dar nu puteam decit sa-i multumesc ca ma adusese in starea de a scrie un text atit veridic. Cartea a aparut mult mai tirziu, cind ma mutasem de mult de pe Averescu. Pe Sebastian nu-l mai intilnisem si ignoram cu totul de existenta lui. Introducindu-l in fictiune, uitasem ca exista in carne si oase si am fost neplacut surprins de faptul ca a facut spume cind a aflat ca avea un alter ego de hirtie. Ii povestise cineva despre carte. El nu reusise sa termine nici una in viata lui. Nici macar dintre volumele Harry Potter. Cind l-am reintilnit, am avut strania impresie ca personajele mele au capatat viata.
Venise rindul lui Boe sa devina erou. Unul meschin, dar ca si in cazul celuilalt, aproape ca-i eram recunoscator pentru ca ma determinase, ma fortase chiar, sa scriu din nou. La urma urmei, inainte de comenta telenovele, fusese critic literar. Isi urmase menirea : datorita lui un scriitor revenise la viata, fie doar si pentru opt ore.
8 ORE (Maybe Someday)
aprilie 2003
---UN roman dedicat celora care au suportat la lucru umilinta din partea sefilor!!!!
Intr-o jumatate de ora, amicul meu din Brasov caruia i-am uitat de mult numele intrase in vorba cu toate femeile fumatoare pe care le intilnisem. Incepea cu "Do you have a light?”, trecea abrupt la “Where are you from?” dupa care ma introducea pe mine. Spuneam citeva platitudini si conversatia se stingea sau se aprindea in functie de dispozitia noastra. Sau a lor. Cunoscusem un grup de slovence cam demente, care o luasera la goana brusc, in timp ce vorbeam, doua bieloruse aratind de parca faceau canotaj din burta mamei, doua austriece dragute, dar cu par pe picioare si sub brat, dintre care una era din orasul lui Hitler si multe lolite unguroaice care nu intelegeau nici o alta limba decit cea vorbita de Attila. Profitam de acest fapt ca sa le facem propuneri obscene pe care le primeau surizind. Niciodata nu m-am simtit atit de liber ca la Sziget. M-am pisat in tufisuri fara sa ma apostrofeze nimeni, am fumat marijuana de la necunoscuti si am injurat in limba materna pe toti copii beti si drogati ai unui dumnezeu care nu ma suferea. Am purtat fusta si n-am epatat pe nimeni. La biroul unde imi putrezesc viata e suficient ca sa port o caciula mai colorata ca sa mi se atraga atentia. Sau sa mi se reproseze ca vreau sa atrag atentia.
Domnul Boe ma priveste piezis de la biroul sau. Il enerveaza faptul ca am castile la urechi si nu-i pot asculta palavrele. Nici macar nu ascult muzica. De aproape patru ani, il vad in fiecare zi lucratoare. E ca o ruda nesuferita pe care n-o poti arunca pe fereastra pentru ca « nu se cade ». Ma prefac ocupat ca sa nu-i dau prilejul sa inceapa sa vorbeasca despre fabuloasele lui aventuri galante. Dupa spusele lui, a futut toate angajatele din cladire si un sfert dintre femeile din Bucuresti. Nu toate si-au dorit-o.
Fac parte dintr-o generatie pe cale de disparitie in Romania: generatia celor care citesc. Beletristica. Magnifica si stralucitoate proza, dupa cum spunea singurul meu amic care e scriitor cu adevarat. 90% dintre cunostinte, dintre care cam toti sint absolventi de facultate, nu citesc nici macar o carte pe luna. Nu stiu decit trei oameni cu care pot vorbi despre literatura. Ceilalti isi umplu timpul cel mult cu volume de autoeducare de genul “Cum sa…” sau Feng Shui la birou”, categorie din care primesc sacose intregi si le vind cu 20.000 lei in anticariatul din pasajul de la Universitate. Ador sa scap de toate lucrurile de nimic pe care le primesc datorita statului de ziarist: cadourile de la conferinte, CD-uri cu muzica proasta, tricourile inscriptionate.
De citiva ani imi notez titlul si autorul volumelor pe care le citesc, ba chiar si filmele si spectacolele la care merg ca sa umplu ore moarte. Mi s-a intimplat sa rasfoiesc caietele cu insemnari din anii trecuti si mi-am dat seama ca unele titluri nu-mi mai spun nimic. Habar n-am daca a fost o carte buna sau nu. Parca as fi citit volume cu pagini albe. Toata munca autorului, truda lui de a crea personaje si ploturi, de a impartasi din experienta sa de viata, s-e pierdut definitiv in cosul de gunoi al memoriei mele. Cele citeva zile sau ore pe care le dedicasem unei creatii literare, nascute cu zbucium si sudoare (dupa ce publicasem trei carti imi dadusem seama cit de greu se scrie una) fusesera definitiv pierdute. Nu ma alesesem cu nimic din ele. Am fost foarte deprimat o perioada. Apoi mi-am dat seama ca nu citeam sa fiu mai destept ci, ca sa ma simt bine. Cititul e un drog. Eram mai ingrijorat daca treceam printr-o perioada in care nu avem chef de lectura decit daca nu faceam sex. Totusi, ca si Parizianu, ma ingrijora faptul ca, desi eram persoana care citise cel mai mult pe care o intilnisem vreodata, nu intelegeam mai nimic din ce era in jurul meu. Nu intelegeam, de exemplu, cum puteau fi inca prieteni (si chiar foloseau acest cuvint), Boe si Galatanu, cei doi redactori-sefi din istoria revistei. Nu avusesra nici o vina pentru faptul ca soarta ii pusese in situatia ingrata de a se inlocui unul pe altul dupa dispozitia si umorile boss-ului trustului. Insa fiecare demolase ce construise precedentul, transformindu-i munca intr-un morman de gunoi. Asta nu-i impiedica sa-si afiseze marea lor prietenie, desi, de-a lungul timpului, fiecare fusese umilit de existenta celuilalt. Erau doi oameni ciudati. Fusese fascinant sa fiu adjunctul lor. Soarta se jucase cu ei, smulgindu-i de la terasa de la Muzeul Literaturii si din turneele de la caminele culturale din Calarasi sau Botosani, ii proptise vremelnic in posturi care le daduse iluzia ca sint importanti si-i azvirlise din caseta redactionala intr-un no man’s land inconjurat de geamuri. Cu nasurile lipite de sticla au realizat ca viata celorlalti curgea si fara ei. Ba chiar mai bine.
Last edited by santiago on Fri Oct 31, 2003 4:27 pm; edited 3 times in total
Back to top
santiago
Cind cunosti pe cineva dintr-o alta tara, primele zece intrebari sint: de unde esti, de cind stai aici, pina cind, iti place, cu cine ai venit, cum e la voi in tara, ce studiezi, fumezi iarba, cit e gramu’, ce muzica asculti. Nimeni nu intreaba de cartea favorita. Irene era elventianca, venise in Budapesta cu Nadia, o tipa mica si neatragatoare. In schimb, avea un ris contagios care o facea simpatica. Amicul meu intrase in vorba cu ele folosind metoda obisnuita.
Mi-era frig, dar ma simteam bine. In grupul nostru se integrase un cuplu de nemti care ne pasasera un joint cit trabucul lui Churchill. Trageam din el cu nadejde si eram fericit fiindca stiam ca nu se va termina prea repede. Dintr-un cort se auzea muzica techno, dintr-altul izbucneau ritmuri africane. Toata muzica lumii se adunase pe aceasta insula. La cocktail-ul sonor se adaugau strigatele de victorie a celor faceau bungie jumping la ora 1 noaptea, cu stomacurile pline de alcool. Dupa ce ajungeau la sol borau frenetic. Irene se asezase in stinga mea, tremurind de frig, dar nu aveam cum sa o ajut decit spunind glume intr-o limba pe care regretam ca nu o stapinesc prea bine. Ma bucuram ca sta linga mine si, pe moment, nu-mi doream nimic deosebit de la viata. Epuizasem toate subiectele pe care le pot aborda niste oameni usor beti, usor fumati, usor singuri si risesem de profilul nemtoaicei care arata ca un un buldog al carui proprietar era pasionat de piercing si nu avea clienti. Irene s-a intors spre mine si m-a intrebat daca am citit “Casa Budderbrook”.
Pe raftul de jos al bibliotecii mele din Constanta se aflau cele doua volume care alcatuiau cuprinzatorul roman al lui Thomas Mann. Erau doua carti in format mic, de culoare verde pe a caror coperta se afla desenata, inevitabil, o casa. Cind aveam 12 ani am intrebat-o pe maica-mea daca merita citite si mi-a raspuns ca sint prea mic. In general, ea considera ca eram prea mic sa citesc orice cu exceptia manualelor scolare. Asta nu m-a impiedicat sa devorez aproape toate cele sapte sute de carti din biblioteca parinteasca, asa ca era posibil sa fi trecut si prin casa familiei Budderbrook. Am raspuns fara ezitare ca da.
In ochii Irenei s-a aprins o luminita. Putea fi de la marijuana, dar am luat-o drept o dovada a interesului fata de mine. Fiindca o interesam, am inceput sa o plac. Era noapte si nu vedeam prea bine, dar mi se parea frumoasa. Ma stimula sa vorbesc cu ea. Am descoperit ca puteam fi amuzant chiar si intr-o limba pe care o invatasem ascultind muzica. Pentru prima oara de cind ma aflam pe insula, gasisem pe cineva cu care imi facea placere sa vorbesc.
Bau-Bau, colegul meu de cort a tinut sa le invatam citeva cuvinte in limba romana. Am convenit ca cea mai reprezentativa expresie este « Sug pula » {i-au tuguit buzele, si-au ingrosat vocea ca Marlene Dietrich si au spus-o. Suna bine in gura lor. Le-am zis ca inseamna « Sint cool » Peste doua saptamini, m-a surprins scriindu-mi citeva propozitii in limba romana pe care le luase dintr- un ghid de conversatie. Din fericire, in ghidurile de conversatie nu sint trecute si expresiile obscene. Mi-a scris : “Buna dimineata, domnule ! Ma bucur ca te-am cunoscutRomania e o tara foarte frumoasa. Ce faci miine ? Sa ne intilnimi in Hungaria ! Imi place ! Cind ? Scrieti, va rog. As dori camera cu pat duvlu with you. Tu esti cel mai frumos! As vrea cravata rosie de pe raftul doi”. La revedere ! »
Citeva ore mai tirziu stateam pe o banca de lemn in cortul rezervat localnicilor. Din difuzoare rasuna muzica pop ungureasca si toata lumea se distra beton. In fata mea, Nadia se saruta pasional cu un ungur haios pe care-l intilnisera in fiecare zi de cind veneau aici si se gindise sa-i ofere o mica recompensa. Trupul meu sovinist si meschin refuza sa se miste pe muzica vecinilor. Irene si-a scos de la git esarfa si a inceput sa danseze in fata mea. Nadia facea acelasi lucru, dar in dreptul ungurului. Stateam amindoi pe banca si le priveam cum se misca. Dansau pentru noi. Pentru citeva minute, tipul mi-a fost cel mai bun prieten. Aveam multe in comun, inclusiv o elvetianca care se unduia in sub ochii nostri.
Ma aflam intr-un loc in care cea mai veche cunostinta o intilnisem cu citeva ore inainte, in urechi imi rasunau slagare rock intr-o limba fino-ugrica, toti cei din jur erau beti, iar eu eram mahmur. Purtam fusta, eram ras in cap si aveam unghiile murdare. Ma simteam nefiresc, ca un calator in timp, dar ajuns intr-o perioada apropiata, cind lumea nu e cu mult diferita. In mod normal, ar fi trebuit sa fiu beat mort in Fire sau Club A, dansind pe Depeche Mode sau Cure, imbracat cu pantaloni si holbindu-ma la gagicile disponibile. Mirosind a parfum si avind unghiile curate.
Back to top
santiago
?
-
In dreapta mea s-a asezat Alexandra. Nu vorbim, doar ne salutam dind din cap. Alexandra si cu mine sint mostenirea vechiului regim, a fostului redactor-sef Galatanu, asa cum, cu un an in urma, eram mostenirea fostului redactor-sef Boe. Dupa ce l-au debarcat pe Gala si echipa a fost radical schimbata, Alexandra si-a inchipuit ca ar trebui sa fim prieteni. N-am suportat-o niciodata, nici cind era amanta sefului si nici acum, cind inghite toate mizeriile pe care i le arunca domnul Boe, frustrat ca nu a reusit inca sa o futa. Alexandra e una dintre putinele femei cu care nu mi-as dori sa ma blochez in lift. E urita prin faptul ca se crede frumoasa. Genul care se admira goala in oglinda spunindu-si „ce m-as fute”. Sint trei oameni care, orice ar spune, ma plictisesc de moarte. Primii doi sint calculatoristi si, de cite ori ma prind, imi vorbesc despre computer ca si cum ar fi normal sa inteleg ceva, ca si cum mi-ar putea pasa vreodata de ce se intimpla intr-un nenorocit de calculator. Cea de-a treia persoana e Alexandra. Nu vorbeste decit despre ce i se intimpla, caci face parte din neplacuta categorie de persoane care raporteaza totul la propria existenta. Orice i s-ar povesti, i s-a intimplat ceva asemanator. Cuvintele celorlalti nu sint decit un pretext pentru a-si povesti micile intimplari care-i alcatuiesc viata banala. Isi face tot timpul fotografii pe care le scaneaza si le pune pe ecranul calculatorului. Multa vreme am vrut sa o string de git, dar mi s-a parut prea mare efortul si am renuntat la orice conversatie.
Cam dupa ora 12 se ocupa si celelalte doua birouri. In patru ani, s-au perindat atitia oameni prin redactie incit nici nu mai stiu cine imi sint colegii. Jurnalistii sint ca fotbalistii: trec la o echipa la alta.
Redactia noastra se afla in cel mai expus colt al halei, chiar linga intrare. Oricine vine in vizita la celelalte publicatii trece pe linga noi. Daca ar pune o plasa e sirma am fi am fi ca la Zoo.
Cortul era aproape gol cind am inceput sa ne sarutam. Daca pina atunci ma simtisem ca personajul neconturat din « Viata lui Harry » a lui Woody Allen, din momentul cind limbile noastre s-au intilnit, o tusa groasa de culoare roz ne-a incojurat trupurile. Eram inlantuiti intr-o bula transparenta. Primul sarut e intotdeauna magic. De la al doilea am inceput sa ma excit. Nu avusesem niciodata o erectie in timp ce purtam fusta. De fapt, nu purtasem niciodata fusta pina in vara anului 2000. Mina ei ma mingiia pe picioare si o simteam cum urca incet, catre scirbavnicul madular care ameninta sa rupa pinza cortului. I-am soptit panicat: Don’t do this! A ris. A ris si mai tirziu, cind isi amintea de momentul asta. Micile fetisuri ale unei relatii.
Am fi vrut sa facem dragoste, dar nu aveam unde. In cortul meu sforaiau Bau Bau si Ina. Tufisurile erau prea mici sa ascunda doua corpuri inclestate. Am renuntat. Era 5 dimineata. Afara era deja lumina. La ora 6 trebuia sa plece. Fusese ultima ei noapte in Sziget. Ne-am plimbat pe insula care arata minunat de decadenta, murdara si terfelita ca o femeie dupa un gang-bang. Trupuri in pozitii impudice zaceau pe marginile aleilor. Treceam pe linga corturi de unde se auzeau gifiiturile de care noi nu avusesem parte. Era frumos si trist. {tiam ca nu o sa mai vad niciodata si ca urmatoarele trei zile care mai ramasesera din concediul meu vor avea gust de terci. Am ajuns in apropierea podului care lega insula de oras. Nu mai eram in stare sa spun nici un cuvint. Ne tineam de mina si taceam. Orice cuvinte erau inutile. Ca sa ma amagesc, am imprumutat un pix de la centrul de informatii si i-am scris adresa mea de e-mail pe o bucatica de hirtie. M-a privit si in ochii ei am citit ca nu crede ca ne vom mai vedea vreodata.
- Maybe someday, am zis.
- Maybe Someday, a spus ea.
From: lorgean@hotmail.com
To: Irene buffat@bluemail.com
Subject: story of us
Date: 2003. 12:56:45
Draga mea,
De doua ore m-am apucat sa scriu despre noi. Nu stiu ce va iesi, dar ma straduiesc sa reproduc cit mai fidel ceea ce s-a intimplat intre noi. Desi a trecut atita timp, amintirile mele sint proaspete. De altfel, imi aduc aminte de putine lucruri din acea perioada. De cite ori ma gindesc la tine, imi dau seama ca mi s-au intimplat multe lucruri bune, dar n-am stiu sa le apreciez. Multumesc.
Lorin
Back to top
santiago
?
-
Mi s-a facut foame. Scriu de trei ore, dar n-am simtit cum trece timpul. Pina la virsta de 27 de ani am scris patru carti. Prea mult. Se pare ca am avut ceva de spus. Dupa ce am publicat ultima carte, am anuntat ca nu voi mai scrie niciodata. Mi-am intitulat volumul Postume. Nu m-a crezut nimeni, nici macar cind m-am apucat de muzica. Poate pentru ca nu am voce.
Ca sa ajungi la sediul nostru, trebuie sa treci printr-o curte mlastinoasa, vesnic intunecoasa. Avem cel mai urit sediu din presa romaneasaca. Intr-un numar special al revistei, cind am fost intrebat ce nu-mi plac la locul de munca, am rabufnit in scris, criticind conditiile proaste in care ne petrecem cele opt ore de serviciu. E neplacut sa lucrezi la o revista de life-style si sa ai biroul unui reporter de un cotidian din Slobozia. Exista insa si avantaje. Ieri dimineata am dejunat la Hilton, in seara asta sint invitat la deschiderea unui club pe Magheru, dar am de ales fiindca in Office e o prezentare de moda, iar la World Trade Center se lanseaza un nou model de Fiat. Miine sint invitat la Marriot, poimiine la Crowne Plaza. In fiecare zi, pe biroul meu se aduna invitatii la receptii, cocktailuri, lansari de produse, evenimente care se desfasoara in locatii unde chelnerul cistiga de zece ori mai mult ca mine. Conferintele de presa sint rasplata pe pamint a jurnalistului frustrat si sarac. Aici se poate odihni intr-un fotoliu confortabil, se poate caca intr-u wc decent (cum ar fi cel de Marriot), poate minca pina cade lat din bufetul pus la dispozitie cu generozitate de organizatori. Tot ce are de facut este sa suporte spech-urile organizatorilor care-si inchipuie ca cineva ar putea fi interesat de produselor lor. Doar studentii la jurnalistica mai sint atit de naivi incit sa-si ia notite, desi la plecare vor primi o mapa de presa care contine orice informatie de care au nevoie. Si nu numai. In punga pe care o ofera o fata draguta se mai afla cite-un cadou, de cele mai multe ori lipsit de utilitate, dar care poate fi facut, la rindul lui cadou.
Conferintele de presa aduc bucurii nu numai ziaristilor. Exista o haita de batrinei care supravietuiesc de pe urma lor. Sint cei mai bine informati oameni din Bucuresti. Au o agenda permanent adusa la zi a tuturor evenimentelor urmate de cocktail. Chiar daca nu obtin invitatii, caci nu reprezinta nici o publicatie care sa nu fi decedat de cel putin cinci ani, se milogesc de bodyguarzi ori de alti jurnalisti si reusesc sa intre. Atacul lor asupra meselor incarcate cu mincare merita sa fie subiectul unui documentar pe Discovery Channel.
La chioscul de la etajul nostru mincarea e de cacat. Chiar daca n-ar fi, e deprimant sa maninc dintr-o casoleta de plastic pe biroul unde-mi petrec o patrime din zi. Imi iau ziarele si cobor la cantina de la ministerul culturii. Singurul loc unde se poate minca relativ decent si ieftin si unde nu te imputi prea tare de mirosurile din bucatarie. Ziaristii din Casa Presei pot fi recunoscuti dupa fpatul ca miros a mincare. Pe hol ma intilnesc cu multi oameni vag cunoscuti pe care ma fortez sa-i salut sau sa schimb citeva cuvinte. Unii ma saluta si ii salut, pe altii ii salut si nu-mi raspund, si tot asa. Unul dintre motivele pentru care nu-mi place sa lucrez in trust este ca sint nevoit sa ma bag in seama cu tot soiul de indivizi care nu-mi spun nimic. Daca i-as intilni in alta parte, nici nu i-as recunoaste. In timp ce-mi astept ciorba, rugindu-ma sa nu se aseze nimeni la masa mea, un gind placut ma incalzeste si ma face sa zimbesc pina si chelnerului care ma examineaza ca si cum as fi o broasca uriasa. In calculatorul meu se afla un fisier in care se afla textul care da sens zilei de azi… Si ultimilor ani.
Nu eram in stare sa ma culc. M-am plimbat pina au inceput sa ma doara picioarele. M-am intins linga o banca si m-am gindit ca nu-mi ramine decit sa ma intorc in tara si sa ma insor cu Vera. Eram foarte prost dispus. M-am tirit pina in cort si m-am intins linga Bau-Bau si Ina care dormeau imbratisati. ~sta fusese norocul meu: aveam drept companioni de concediu doi fosti iubiti care ba se urau, ba se stringeau in brate. Incercam sa stau cit mai departe de ei, mai ales ca, in urma cu mai putin de-o luna, Ina imi declarase ca ma iubeste. E drept ca era foarte beata si apoi se impiedicase si cazuse. Avea in mina un hamburger si incerca sa-l ia de pe jos ca sa-mi ofere o bucata. Cind am ajuns in camera a adormit ca un bustean.
Citeva ore mai tirziu, cind soarele dupa-amiezii stralucea peste tigva mea cheala, iar in stomac se adunasera citiva litri de vin rosu amestecat cu pepsi, specialitatea locului, zaceam intins pe iarba alaturi de amicii pe care-i cunoscusem in timpul festivalului. Ma gindeam la Irene. Bau-Bau se gindea la o nemtoaica pe care o cunoscuse cu trei zile inainte, o futuse si apoi ii pierduse urma. Am inceput sa strig « Irene ! Bau-Bau a inceput sa strige “Erika” si am urlat asa vreo cinci minute pina am obosit. Eram patetici. Apoi a inceput concertul Therapy ! si n-am mai putut indruga nimic coerent. Seara m-a prins ratacind pe insula, mahmur, cu unghiile murdare si mincind cantitati industriale de felii de piine unse cu untura peste care fusese presarata boia. La un moment dat m-am intilnit cu Ina si i-am povestit de Irene. I-am mai zis ca o sa ma intorc in Romania si o sa ma insor cu fosta mea prietena de care ma despartisem de un an de zile, dar inca o mai puneam. Ina il cauta pe Bau-Bau, amagindu-se ca trebuie sa aiba grija de el, dar ofticindu-se de cite ori il vedea cu alta femeie. L-am gasit o ora mai tirziu dormind cu capul pe o sticla de doi litri. Mi-era sete, dar mi-a fost mila sa-l trezesc, asa ca m-am intins linga, am desfacut dopul si am lasat vinul sa-mi gilgiie pe git. Era placut. Parca sugeam la sin.
In fata sediului se afla o balta in care sint parcate masinile sefilor, un Subaru si un Volvo. Daca nu esti atlet profesionist, este imposibil sa intri in cladire fara sa te murdaresti. Execut acrobatiile de rigoare, urc scarile, dau din cap si mormai in fata citorva fete neclare. Ma opresc in dreptul automatului de cafea si caut prin buzunare ceva maruntis. De cind agregatul a aparut pe hol, am apreciat la justa lor valoare fisele de 1000 si 5000 de lei. Paharul de plastic e fierbinte si ma intrebuintez serios sa nu-i vars continutul pina ajung dreptul biroului. Imi verific e-mailul cu obisnuinta unui bolnav de inima care-si ia tensiunea. Mi-a scris Irene.
From: Irene Buffat
To: lorgean@hotmail.com
Subject: story of us
Date:
Scrisoarea ta a fost cea mai emotionanta dintre cele toate pe care mi le-ai trimis in ultimii doi ani. Nu pentru ca ai mi-ai spus ca ai inceput sa scrii despre noi ci pentru ca ai trait momente frumoase si ca le asociezi cu mine. Cnd ti-am citi e-mailu-l am izbucnit in lacrimi si mi-a luat ceva timp sa-mi revin. Din pacate, prietenul meu Roberto era cu mine si i-a fost foarte greu sa accepte cind a realizat cit insemni pentru mine.
Kisses,
Irene
In redactie se discuta despre fotbal. Domnul Boe e fan Lacatus, atacantul-macelar care a rupt in timpul unei transmisii in direct piciorul unui adversar. Troznetul osului rupt a inghetat un intreg stadion si o natiune. Boe stie componenta lotului de rezerve a lui Dinamo si in ce an meciul dintre Gloria-Bistrita si Flacara Moreni s-a terminat cu doi zero. Pe vremea cind era critic literar a scos citeva antologii cu cele mai bune povestiri ale anilor 90. Un efort absolut laudabil. Intr-una dintre ele mi-a publicat o povestire, Iisus din Berceni. I-a placut lui textul asta. Pe coperta cartilor nu a aparut decit numele lui si acelasi lucru s-a intimplat si pe lista cu plati. Scriitorii au trebuit sa se multumeasca cu drepturi de autor alcatuite din doua exemplare din antologie. E tipic pentru Boe sa traiasca din munca altora. Toate ideile celor din redactie ajungeau la seful cel mare ca fiind ale lui. In ultima vreme incepuse sa creada ca se pricepe la toate: marjeting, PR, editorial, design. Pentru o sedinta foto, a avut geniala ideea sa toarne ketch-up pe trupul unei fete si a considerat ca a facut arta. In anii 90, era membru in mai toate juriile de la concursurile literare. Daca erai in relatii bune cu el si respectai gramatica limbii romane nu era dificil sa fii premiat la festivaluri. Desigur, 20% din valoarea premiului se intorcea la el. Acum, de cind este expert in presa de life-style, domnul Boe citeste cam o carte pe luna, dintre cele pe care ma pune sa i le aduc de la editura Humanitas. Si e prezent in fiecare duminica pe postul Acasa unde comenteaza telenovelele difuzate in cursul saptaminii.
Dragul meu vampir ! Esti insetat ?
Orice ai face, cred ca esti mai bine ca mine. De cind m-am intors trec printr-o teribila incercare. Am temperatura si ma duc la toaleta din cinci in cinci minute. Nu ma scol din pat decit ca sa ma duc la baie. Nadia e in aceeasi situatie. Doctorul a spus ca ne-am infectat cu salmonella. Ceva din ce am mincat la festival nu era prea in regula. Oricum, e bine ca pot sa-ti scriu. Chiar daca sint bolnava, sint un fel de Napoleon: in timp ce vomitam privind apatica faianta, l-am rugat pe tatal meu sa-mi creeze o adresa de e-mail. Poti sa te simti onorat, alte 1000 de persoane mi-au spus sa fac asta de multa vreme, dar nu mi s-a parut ca merita pina nu ne-am intilnit. O, suna atit de romantic! Ca intr-un film prost! Dar e adevarat. M-am gindit ca nu voi mai avea nicodata sansa sa intilnesc pe cineva care a citit “Buddenbrooks”. Dupa cum vezi, am fost foarte impresionata. Dar nu a fost singurul lucru care mi-a placut la tine. Cred ca exista (ca sa pastrez tonul romantic) o compatibilitate a sufetelor noastre. Nu stiu daca crezi in asemenea chestii. Eu da.
Astept sa-mi scrii. E foarte plictisitor sa stai acasa. Poti sa-mi scrii despre orice (dar sa nu fie despre sport).
Sper ca stii cine iti scrie. Chiar sint sigura ca nu mai uitat atit de usor. Nu cineva ca tine !
Cu dragoste, Irene.
Asta a fost prima scrisoare de la Irene. Venise intr-un moment cind eram complet la pamint. Dupa saptamina petrecuta la Sziget, revenirea in atmosfera convensionala a redactiei fusese dureroasa. Nu stiam ce caut acolo. Mergeam cu colegii intr-un loc pe care-l numeam « Impinge tava » si petreceam cite doua ore era stind la masa. Tristetea mea se pierdea in veselia generala. Eram multi si cu toti il detestau pe Boe. De felul in care in se scobea in nas dupa bobite pe care le rostogolea incetisor, oarecum pe ascuns pina inspre gura si le inghitea cu un hapait scurt. De faptul ca nu-si schimba niciodata costumul negru si prafuit, pe spatele caruia trasesem citeva linii cu creta pentru a verifica daca si-l schimba vreodata. Dispretul lor se rasfringea uneori si asupra mea deoarece ma considerau omul lui, fiindca prin el ajunsesem sa lucrez aici. Sau pentru ca isi inchipuiau ca proveneam amindoi din mediul literar, pe care eu il evitasem intotdeauna. Era suficient pentru ei ca publicasem carti. A trebuit sa treaca multa vreme pina sa fiu acceptat de catre toata lumea ca fiind un tip in regula. Paradoxal sau nu, asta s-a intimplat dupa ce am ramas singurul din vechiul grup care inca lucreaza in acelasi loc.
La drept vorbind, in felul lui neomenesc de a fi prietenos, Boe m-a apreciat intotdeauna. Daca nu doar din considerente literare, macar pentru faptul ca-mi predau intotdeauna materialele la timp. Chiar si acum ma scoate din tot soiul de buclucuri unde ori ma baga el, ori intru singur datorita incapacitatii mele de a-mi pleca spinarea in fata modului cum sintem tratati de companie. Boe anului 2003 e parfum pe linga cel din anii 1990-2000. A inceput sa poarte chiar si camasi colorate.
Pe vremea aia locuiam intr-un bloc in centru, chiar linga sediul companiei. Intr-un dintre zile, nemaisuportind apartamentul din Berceni unde peretii se prabusisera definitiv peste psihicul meu, mi-am pus citeva haine si asternuturi intr-o geanta si m-am mutat intr-un apartament cu doua camere la Sala Palatului. Ar fi trebuit sa-l impart cu Onica, dar acesta se razgindise cind aflase cit e chiria. Citeva luni mai incolo se mutase Carmen, o tipa pe care o cunoscusem intimplator la o petrecere. Eram atit de diferiti ca ne puteam intelege.
Back to top
santiago
?
--------------------------------------------------------------------------------
Posts: 122
Joined: 18 Nov 2002
Posted: Tue Aug 12, 2003 1:24 pm Post subject:
--------------------------------------------------------------------------------
Blocul se afla la o suta de metri de sediul redactiei. Plecam de la birou spunind ca ma duc sa-mi iau de mincare si ma indreptam spre casa unde dormeam la prinz. Dupa doua ore ma intorceam in birouri fara sa-mi observat nimeni lipsa. De fapt, asta era marea frustrare a slujbei : eram obligat, ca toti ceilalti, sa petrec toata ziua la birou, desi eram capabil sa imi fac munca pentru o luna in numai citeva zile. Ziua era o insiruire de timpi morti, de ritualuri mecanice si risete isterice care incercau sa inlocuiasca un gol pe care nu-l putea umple nici o activitate. Iar Boe si Galatanu faceau parte din acea categorie de sefi constinciosi care vin la birou la prima ora si pleaca ultimii. Era imposibil sa nu pari jaimefiche-ist pe linga ei. Incercam din rasputeri sa nu le facem pe plac, dar nu aveam nici o sansa. Incet, ne transformasem din jurnalisti in functionari.
Cu toate astea, revolta mea venea era accentuata de starea deplorabila in care ma aflam de doi ani. Viata mea era o insiruire de crize de anxietate. In cea mai mare parte a timpului stateam in pat, cu lumina stinsa, vegetind, cuprins de angoase a caror cauze nu reuseam sa le dibui. Nu ma atragea nimic si, decit sa ma plictisesc ascultind palavragelile unei femei ca sa obtin un amarit de futai, preferam sa fac o laba onesta. Nu mai stiam cum fusesem inainte, daca mai exista si un alt gen de viata, in care cerul sa nu fie tot timpul gri. Citeam putin si scriam si mai putin. Insa sufeream pentru ca nu eram in stare sa scriu. Din momentul cind am scris prima proza, la putin timp dupa ce am implinit 18 ani si pina anul trecut, cind am scos volumul de Postume, fiecare zi a vietii mele in care nu asterneam citeva rinduri sau macar o idee, o consideram pierduta. Mi se parea ca imi ignor destinul, ca sint un natarau care se pisa peste menirea care ii fusese data de catre o zeitate rautacioasa. Caci Dumnezeu ma pedepsise dindu-mi o sarcina pe care ma impiedica sa o duc pina la capat. As fi avut nevoie de psihanaliza, dar nu-mi permiteam. Cunoscusem citiva terapeuti si nu-mi inspirasera incredere, mai ales de cind unul dintre ei iti spusese ca m-ar putea ascunde in cabinteul lui in timp ce primea un pacient. Publicarea Postumele m-a vindecat definitiv de aceasta obsesie nesanatoasa a menirii mele de slujitor al condeiului.
Scrisoarea Irenei a fost, ca sa folosesc o uzata expresie “o raza de soare”. Cadea peste un sector al vietii mele facut praf dupa o iubire neimpartasita de care m-am saturasem sa ma pling.
Dragul meu,
Am fost teribil de bucuroasa cind ti-am citit scrisoarea. Ma uit tot timpul sa vad daa a mai venit vreun mesaj de la tine. In aceasta perioada eu si fratele meu (ti-am spus ca am un frate) sintem singuri acasa pentru ca parintii nostri sint plecati in concediu in Turcia. Mama mea e un pic cam ciudata, intotdeauna isi inchipuie ca atunci cind se va intoarce din concediu casa va fi in flacari. Asa ca ne lasa o lista de instructiuni care imi jumatate de ora numais a o citesc.
Ma bucur ca am rams in contact. Cine stie ce ne poate aduce viata… Poate, cindva…
Dragul meu,
Ai mei m-au sunat din Turcia si le-am spus ca vreau sa merg la Bucuresti. Mama a fost socata cind i-am spus ca vorbesc serios. Trebuie sa astept pina se intorc. Cred ca avem o sansa. Trebuie sa-mi promiti ca o sa-ti iei liber ca sa stai cu mine si sa nu ma lasi singura. Vom fi impreuna atit de repede pe cit e posibil. Mi-ai cerut sa-ti povestesc despre viata mea. Sper sa mai vrei sa ne vedem dupa ce citesti.
Am crescut in Aarberg (e destul de aproape de Berna) si am avut intotdeauna multi prieteni. La 15 ani l-am intilnit pe Andreas. El a fost prima mea dragoste. Am sta impreuna cam un si jumatate apoi nu ne-am mai inteles si m-a parasit. Mi-a fost foarte greu. Dupa ceva timp l-am cunoscut pe Arsim. Venea din Kosovo. Nu l-am iubit, dar am fost fascinata de personalitatea lui. Era musulman si credea ca femeile trebuie sa i se supuna. Imi spunea ce haine sa port si cum sa ma comport. N-am rezista decit trei lui impreuna. In schimb, de la el am invatat ce este sexul. Dupa ce ne-am desparti n-am mai avut nici o relatie importanta. Nu m-am intilnit cu baieti decit cind aveam nevoie de sex si nu puteam sa-i vad decit ca pe parteneri sexuali. Dar din 6 august ora 00 m-am schimbat. Te-am intilnit pe tine!
De cind a fost dat afara prima oara si amenintat ca-si ia picioare in fata, domnul Boe a suferit un soc traumatic. Timp de un de zile si-a pastrat locul la fostului sau birou de sef, desi nu avea nimic de facut. Ca sa mai poata cistiga un ban i se dadusera onoranta sarcina de a monitoriza publicatiile trustului. Citea presa constincios si facea rapoarte pe care nu le citea nimeni. Cel putin asa sustinea Galatanu.
Era deprimant sa-l vedem zi de zi, un cioclu rautacios si plin de venin, pe care era imposibil sa-l ignoram. La un moment dat, chiar s-a interesat chiar de sanatatea mea. Cu ceva timp in urma, pe vremea cind ajungeam zilnic la spitalul de urgenta din cauza crizele de rinichi ma nu-mi acordase macar un concediu medical.
In sufletul lui s-au adunat frustari vaste. Era un Gollum care-si pierduse nepretuitul inel. Din seful insensibil, egocentric si demagog se transformase intr-un punct mic si negru la care ne era rusine sa ne uitam. Semana cu un personaj din filmul Office Space, care venea la lucru nestiind ca a fost dat afara. La un moment dat, cind Fane a plecat de la revista, i-a dat o carte pe care i-a scris « Lui Onica, pentru ca e destept ca pleaca » Dupa aproape mai mult de jumatate de an i-au dat sa conduca o alta publicatie, aruncind in strada pe cea care o crease. Apoi, dupa un an i-au dat jucaria preferata inapoi. Inainte de a fi repus in functie, s-a programat pentru o operatie cruciala. Si-a extirpat definitiv sira spinarii si, fara sa mai stea piarda timp in convalescenta, s-a rostogolit din nou pe culoarele maligneale companiei, stirnind nori de praf si decis sa utilizeze orice mijloc pentru a supravietui.
Dragul meu,
Am fost foarte miscata cind am aflat de crizele tale de anxietate. Stiu exact prin ce treci. Acum doi ani am fost in aceeasi situatie. Cel mai dificil lucru este ca cei din jur nu-sI dau seama prin ce treci. Nu aveam nici un motiv sa fiu trista si totusi eram.Dupa ceva timp am realizat ca am probleme sI am apelat la un psihiatru. M-a ajutat sa vad din nou lucrurile bune din viata. Nu inteleg insa un singur lucru : de ce iti pasa de mine ? Nu-ti pasa de viata ta sau de slujba. Dar iti pasa de mine ? Sint atit de tinara si, in comparatie cu tine, n-am facut mai nimic in viata. Sint foarte lenesa si vreau sa ma distrez tot timpul. Dar stiu ca, atunci cind va veni timpul, voi cistiga destul bani sa traiesc bine, ba chiar mai mult decit atit. Nu stiu cum, dar voi gasi o cale. Dar mai important este sa gasesc o persoana cu care sa impart momentele fericite si triste ale vietii.
Kisses,
Irene
Cineav ma bate pe spate si-mi urla : iti suna telefonul ! Ascultam Elton John in casti, ceea ce nu credeam ca mi se va intimpla vreodata. O domnisoara cu voce familiara ma roaga sa-i confirm daca particip la cupa presei la clatite, editia a doua, care se va desfasura la restaurantul Provence. Confirm.
Intreruperea e binevenita. Nu ma pot abtine sa nu ma intreb cum va reactiona Boe la acest text. Proza in care numele lui este pe fiecare pagina. Banuiesc ca, atunci cind isi va da seama ce contine, nici macar nu il va citi pina la capat si o sa-l arunce in cosul de gunoi de sub birou. Apoi, obisnuit sa fie parasit de toti pe cei care i-a tratat astfel incit sa devina Brutusi, va sterge metodic orice urma a prezentei mele din revista. Ori poate, cuprins de consticiozitatea lui inumana, se va apuca sa-l corecteze, sa-i puna semne de punctuatie ?
E mult mai simplu sa folosesc caracterere reale decit sa le creez. In toate cartile mele am facut acest lucru. Primul personaj imprumutat dintre cunoscuti si i-am folosit adevaratul numea fost Bencau Narcis Rozalino, un ticalos din liceu pe care l-am ajutat sa se adapteze in clasa noastra, desi era un tocilar notoriu. Invata pina si la limba rusa. Cind a fost batut de un golan in curte, am fost cel care i-a gasit dintele pe dalele de beton. Citiva ani mai tirziu, desi era student la medicina m-a parasit in apartamentul meu, prada unei crize care-mi paralizase complet muschii incit aratam ca un oligofren. Din gura strimba imi curgea saliva si aveam restul muschilor semiparalizati. Nici macar n-a dat un telefon sa vada cum ma simt, daramite sa ma duca la spital.
Ticalosul s-a dus linistit acasa si s-a uitat la televizor. N-am scris povestea vietii lui mizerabile, ci doar afirmasem ca era un dobitoc si ca arata ridicol cu mustata la virsta de 18 ani. In “Scriitorul a iesit la vinatoare” am descris o fosta iubita care, desi era prietena mea, mai iesea cu un babalic milionar, iar in volumul de Postume m-am rafuit cu o nesimtita caruia i-am oferit gazduire cind ramasese fara casa. Dupa ce m-am mutat si a ramas singura in apartamentul meu din Berceni, am ajutat-o sa-si faca firma pe adresa de acolo. Dupa ce a inceput sa-i mearga bine, s-a mutat fara sa ma anunte si nu mi-a platit chiria pe care o convenisem.
Insa marele precedent a fost colegul meu de apartament din b-dul Maresal Averescu, unde am locuit in anul dupa ce m-am mutat din Sala Palatului. Dupa ce Adina s-a maritat si a plecat in America, viata alaturi de el a devenit un iad. Eram ca doua sabii in aceeasi teaca. Erau saptamini in care nu ne vorbeam, ceea mie imi convenea. Atmosfera asta imi amintea copilarie. In ultima luna, am scris unul dintre cele mai bune texte ale mele, « Chiriasii », in care personajul negativ era homosexual si canibal. Deloc intimplator, il chema Sebastian si avea toate trasaturile lui fizice. Nu m-am putut abtine sa nu-i folosesc numele real fiindca nu-mi puteam imagina un altul mai potrivit. Ar fi fost atit de simplu sa-i zic Victor sau Robert, dar as fi simtit ca proza ar fi fost o diva stirba. Am trait alaturi de el clipe ingrozitoare, dar nu puteam decit sa-i multumesc ca ma adusese in starea de a scrie un text atit veridic. Cartea a aparut mult mai tirziu, cind ma mutasem de mult de pe Averescu. Pe Sebastian nu-l mai intilnisem si ignoram cu totul de existenta lui. Introducindu-l in fictiune, uitasem ca exista in carne si oase si am fost neplacut surprins de faptul ca a facut spume cind a aflat ca avea un alter ego de hirtie. Ii povestise cineva despre carte. El nu reusise sa termine nici una in viata lui. Nici macar dintre volumele Harry Potter. Cind l-am reintilnit, am avut strania impresie ca personajele mele au capatat viata.
Venise rindul lui Boe sa devina erou. Unul meschin, dar ca si in cazul celuilalt, aproape ca-i eram recunoscator pentru ca ma determinase, ma fortase chiar, sa scriu din nou. La urma urmei, inainte de comenta telenovele, fusese critic literar. Isi urmase menirea : datorita lui un scriitor revenise la viata, fie doar si pentru opt ore.