vitalic sprinceana
11-21-2004, 10:51 AM
ISTORIE LITERARĂ – Ieşireaîn larg a romanului basarabean – de Ion Simuţ
ROMÂNIA LITERARĂ NR. 42 din 27 Octombrie 2004
Am gândit acest mic studiu care urmează pe parcursul verii 2004, iar ideile lui sunt (o spun dintru început şi fără ocolişuri) rodul unei decepţii de lectură a romanului basarabean. Editura ARC din complexul editorial-poligrafic Ştiinţa de la Chişinău mi-a pus la îndemână romanele selectate pentru o antologie de Mihai Cimpoi (în curs de apariţie), un specialist incontestabil al domeniului, şi mi-a solicitat un punct de vedere ca postfaţă. În faza de proiect editorial, această antologie preconiza să cuprindă: Smaragda Theodorovna, primul volum din romanul memorialistic În preajma revoluţiei de Constantin Stere, Disc de George Meniuc, Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache, Zbor frânt de Vladimir Beşleagă, Singur în faţa dragostei de Aureliu Busuioc, Linia de plutire de Serafim Saka şi Gesturi de Emilian Galaicu-Păun. Exista speranţa de a obţine acordul autorului pentru a introduce un roman de Ion Druţă: Frunze de dor sau Povara bunătăţii noastre. Atunci când scriu sintagma "romanul basarabean" şi încerc anumite generalizări (discutabile, nu am nici o îndoială) la aceste exemplificări mă refer. Nu mi-am propus să analizez în paragrafe speciale fiecare din aceste romane, pentru că a făcut suficient de bine acest lucru Mihai Cimpoi în prefaţa pe care am cunoscut-o în prealabil. Exprim în mod deschis un alt punct de vedere decât Mihai Cimpoi, propun o lectură complementară, problematizantă, cu dorinţa de a incita la discuţii şi la reflecţii. Reiau aici fragmentar câteva consideraţii generale. Am pornit de la necesitatea integrării literaturii basarabene în literatura română şi în literatura europeană, ca o probă de rezistenţă la schimbarea contextului cultural. Din nefericire, nu rezistă prea bine acestei încercări. Nu cred că am făcut o lectură prea exigentă. Am încercat să-mi temperez scepticismul axiologic faţă de romanul basarabean, scepticism care risca să-mi devină o prejudecată, deşi îndoielile au apărut imediat după primele lecturi sau relecturi. Dacă romanul basarabean rezistă acestui exerciţiu de negaţie pe care l-am făcut aici, atunci înseamnă că el există cu adevărat. El va trebui însă, de acum încolo, să fie prezent şi să se vadă, să sară în ochi, în ciuda istoriei sale vitrege şi a politicii de cenzură şi de izolare din timpul comunismului, dincolo de care au răzbit, fără îndoială, câteva valori importante.
Scepticismul ca
relaţie specială
Nu am fost niciodată la Chişinău, până în momentul în care scriu acest studiu critic (august 2004). E ruşinos - recunosc. Aş fi vrut să ajung o dată, prin anii ´90, când exista în România un mare interes pentru Basarabia, dar nu s-a potrivit. Apoi, spre 2000 şi după, interesul meu, ca şi interesul general, au scăzut. Datorită situaţiei politice, Basarabia este din nou demonizată în România, fiind considerată o rană nevindecabilă. Receptarea culturală e iremediabil dependentă de relaţiile şi condiţiile politice. Simt, totuşi, împotriva oricăror adversităţi şi reticenţe, că am o datorie de conştiinţă faţă de Basarabia şi de literatura basarabeană, datorie pe care mi-o impun eu însumi ca o exigenţă morală, ca pe o formă de onestitate intelectuală şi de comunicare culturală. Însă nu pot minţi, nu pot spune fraze frumoase, festive, panglici de cuvinte, simple sau spectaculoase, numai pentru a fi politicos, circumstanţial, înţelegător şi îngăduitor, numai pentru că circumstanţele politice au fost şi sunt ingrate, insurmontabile. E oare decent să-mi exprim aceste temeri şi acest scepticism? Nu ştiu. Dar cred că e onest.
Literatura basarabeană este, pentru mine, oglinda unei drame a conştiinţei naţionale. Dar este şi o dramă a neputinţei estetice, a carenţei de expresivitate şi de universalitate. Din nefericire, literatura basarabeană nu e mai mult decât o literatură regională, cantonată într-un orizont tematic, problematic şi stilistic foarte limitat, fără nici o şansă de a intra într-un dialog european peste capul literaturii din România. E condamnată la un regionalism din care, deocamdată, nu are cum să iasă decât vărsându-se în marea literatură română - cea fără graniţe. Dar e ca şi cum se varsă Nistrul în mare: apele lui dulci se pierd în anonimat, nu le mai poţi identifica în marea indistinctă şi nepăsătoare a apei sărate.
Toată vara lui 2004 am citit pe rupte literatură basarabeană. Ştiu că nu-i de ajuns, dar am citit - nu puţin - şi anii anteriori poezie, proză şi critică, la întâmplare. Nu m-a entuziasmat nimic. Nu fac aici o recapitulare a lecturilor, căci nu e locul. Mă voi referi îndată la situaţia romanului basarabean. Am o problemă de conştiinţă în relaţia mea cu literatura basarabeană şi nu pot să nu o relev. Am (bănuiesc) un prost renume printre scriitorii basarabeni (şi, uneori, şi printre cei bucovineni), pentru că am rostit propoziţia amară: "literatura din Basarabia e a cincea roată la căruţă" (acel articol a apărut în "România literară" nr. 29 din 1993 şi se referea la diferenţierea a patru tipuri de literatură în perioada comunistă). Îmi exprimam astfel perplexitatea de a nu şti cum să situez literatura din Basarabia faţă de literatura din România. Afirmaţia a fost invocată în cele mai diverse împrejurări şi cu motivaţii diferite, cel mai adesea ca o lamentaţie de ce rău se privesc unii pe alţii scriitorii de dincoace şi de dincolo de Prut.
Sunt sceptic în privinţa romanului basarabean. Am pornit la drum (la drumul lecturii) cu acest scepticism, datorită unor convingeri, idei şi, poate, datorită unor prejudecăţi. În această stare am început relaţia mea specială cu el şi în această stare am rămas pe tot parcursul cercetării. Ştiu că nu e decent să mărturisesc acest scepticism, dar ştiu la fel de bine că nu aş fi onest dacă nu aş comunica impresiile sau adevărurile mele, chiar dacă par foarte personale. Am citit proza basarabeană (pe Ion Druţă l-am cunoscut primul, prin intermediul lecturii, înainte de 1989, fiind, în perioada comunistă, singurul prozator contemporan editat la Bucureşti), fără să cred că ea ar fi putut da mari valori în sfera romanului - în primul rând, datorită vitregiilor sorţii (foarte ambiguu spus). Nu e - bineînţeles! - răutate, nu e adversitate, nu e cinism (de ce ar fi?), nici vreun aer de superioritate de pe platforma romanului din România, care nici el nu beneficiază de un prestigiu deosebit în Europa. Dar romanul are nevoie de cosmopolitism, e prin excelenţă burghez, iar Basarabia nu putea oferi aceste condiţii culturale favorabile dezvoltării lui. Naţionalismul nu e deloc propice romanului, după cum nu e nici societatea închisă, cum era aceea comunistă. Şi apoi mă întreb: poate fi mare romanul unei regiuni mici, neglijabilă pentru Europa, ca Basarabia? E o falsă problemă? Sunt sigur că multora le va veni în minte contra-argumentul afirmării europene a albanezului Ismail Kadare. Ce ştim noi despre romanul din Estonia, Letonia sau Lituania? Interesează pe cineva? Da, cu condiţia să ne determine cineva să ne intereseze. Basarabia, la fel ca Albania, e, pentru Europa, ca un spin într-un deget. Deci ar putea să intereseze. Prin cine? Prin Paul Goma sau prin Ion Druţă - ei, ca romancieri, ar fi fost, din punctul meu de vedere, principalele speranţe ale unei afirmări europene a romanului basarabean. Căci, mie mi-e foarte clar, în acest moment, romanul basarabean nu s-ar putea vinde separat de drama Basarabiei. Cine o reprezintă epic cel mai bine? Până acum, numai Paul Goma şi Ion Druţă.
La ce idei generale mă gândeam citindu-i pe prozatorii George Meniuc, Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Emilian Galaicu-Păun, Serafim Saka (în această ordine i-am citit)? Pe Constantin Stere şi Ion Druţă îi cunoşteam dinainte, dar i-am reluat într-un nou context. Gesturi de Emilian Galaicu-Păun iese din discuţie, pentru că este o naraţiune experimentală, perfect integrată, sincronizată cu textualismul şi postmodernismul literaturii române. Să se ia în seamă (spun încă o dată) că pe această cuprindere a lecturilor se bazează consideraţiile mele sumare despre romanul basarabean.
Din România acestui moment, romanul basarabean nu se vede în nici un fel. Dar are ce se vedea? Ai la ce să te uiţi? Am observat într-un tabel cronologic dintr-o antologie a operei lui Vasile Vasilache că în 2002 ar fi fost reeditat la Bucureşti, la Editura Fundaţiei Culturale Române, romanul Povestea cu cocoşul roşu, apărut iniţial la Chişinău în 1966. Sunt atent la actualitatea editorială şi publicistică din România, dar nu am văzut nici cartea în librării şi nici nu am observat o cât de mică semnalare în presă. Prozatorul basarabean despre care s-a vorbit cel mai mult în România este Alexandru Vakulovski, datorită sfidărilor şi inconformismelor din romanul Pizdeţ, scris şi publicat la Braşov, în urmă cu doi ani. Cam aceeaşi este şi situaţia lui Emilian Galaicu-Păun, aproape naturalizat în România.
Literatura basarabeană contează pentru literatura din România tot atât cât contează literatura română pentru Europa (şi nici măcar atât!). E mult sau e puţin? Această îndoială sau indecizie e prima impresie de contact. Dacă în circuitul valorilor literare din România au intrat poeţi ca Grigore Vieru, Leonida Lari, Leo Butnaru şi alţi câţiva din generaţiile mai tinere, dintre prozatori nici un nume nu s-a impus, poate, totuşi, cu excepţia lui Ion Druţă.
Romanul basarabean n-ar trebui să existe ca entitate separată de literatura română. N-ar trebui să existe separat, dar există, totuşi. Cum îl tratăm? Cum îl discutăm? Pentru că, oricum, are o istorie separată, prin forţa împrejurărilor. Îl discutăm în sine, izolat, fără referinţe la literatura română? Căci, de acum încolo, când comunicarea e mai liberă, adevărata şansă a romanului basarabean e de a se afirma simultan la Chişinău, la Bucureşti, la Iaşi, la Cluj sau la Braşov - adică de a se integra firesc în literatura aceleiaşi limbi. Constantin Stere nu e, de fapt, un scriitor basarabean (prin carieră), ci un scriitor român semnificativ ca destin prin zestrea basarabeană a biografiei sale - ceea ce e cu totul altceva. Dacă aş face o istorie a romanului basarabean postbelic, i-aş pune subtitlul: de la Constantin Stere la Paul Goma, ca fiind cele mai importante şi pilduitoare repere istorice, în sensul integrării în literatura română.
ISTORIE LITERARĂ – Ieşirea în larg a romanului basarabean (II)
ROMÂNIA LITERARĂ NR. 43 din 3 noiembrie 2004
O lume separată
Romanul basarabean nu a făcut joncţiunea normală cu literatura din România, cum nu a făcut-o nici poezia. E uşor identificabil un moldovenism de sorginte sadoveniană (mai ales la Ion Druţă), uneori crengistă (deci tradiţionalistă, mai ales în romanul comic al lui Vasile Vasilache, Povestea cu cocoşul roşu), dar lipsesc cu desăvârşire semnele unei receptivităţi din modernitatea romanului (Camil Petrescu, Anton Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade etc.). E greu să-ţi dai seama că George Meniuc (născut în 1918) e din aceeaşi generaţie cu Laurenţiu Fulga (n. 1916) şi Marin Preda (n. 1922), că Vasile Vasilache (n. 1926), Ion Druţă (n. 1928), Aureliu Busuioc (n. 1928), Vladimir Beşleagă (n. 1931) şi Serafim Saka (n. 1935) sunt contemporani cu Constantin }oiu (n. 1923), Ştefan Bănulescu (n. 1929), Nicolae Breban (n. 1934) sau George Bălăiţă (n. 1935). Dialogul normal între cele două zone nu a existat până în 1989 şi rămâne încă un deziderat. Până în 1989, romanul basarabean, cu micile lui izbânzi, era o lume separată, închisă aproape etanş, faţă de proza românească, cum o lume separată şi separatistă e şi lumea socială şi politică a Basarabiei de astăzi, reticentă, burzuluită, dacă nu chiar ostilă faţă de România. Romanul basarabean e un capitol exotic, derutant, stânjenitor, greu integrabil în istoria literaturii române contemporane. De aceea, printre alte motive, am spus că literatura basarabeană e a cincea roată la căruţă, una de rezervă, pusă deoparte, dosită printre alte obiecte plasate într-o aşteptare nedefinită până să li se dea atenţia cuvenită.
Lipsa de sincronizare modernă e o carenţă frapantă. Dacă e întrucâtva explicabil că romanul basarabean nu are punţi de comunicare cu romanul din România, e destul de ciudat că nu are nici un fel de relaţie semnificativă (sau nu am ştiut eu să le identific?) nici cu proza rusă, clasică sau modernă. Nu pun la socoteală oportunismele din anii ´50, care nu pactizează cu tradiţia profundă rusească, ci cu ideologia sovietizantă (triumfalismul comunist, colhozurile, modelele personajelor idilizant-pozitive, retorica fericirii colective), care nici nu merită adusă în discuţie. Micile izbânzi ale romanului basarabean apar după 1965, ca şi în romanul din România, după eliberarea de poncifele propagandistice şi după relaxarea obligativităţilor tematice. Romanele Zbor frânt de Vladimir Beşleagă, Singur în faţa dragostei de Aureliu Busuioc şi Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache apar în 1966, Disc de George Meniuc, în 1968 - dar rămân prizonierele unor modalităţi tradiţionale ale naraţiunii şi, pe deasupra, nu ies din zona unor teme la fel de tradiţionale: drama războiului şi situaţia satului. Retrospectiva sau flash-back-ul e cea mai importantă intervenţie în cursivitatea lineară a naraţiunii obiective. Subiectivitatea, câtă e, are aplecare lirică şi naturistă, adesea cu inflexiuni sentimentale. Nu transpare nimic din asimilarea vreunui model european sau american, deşi critica basarabeană, extrem de generoasă, vede uneori sincronizări care nu prea există. Limbajul analizei psihologice e foarte timid, slab structurat. E profund dezamăgitor să constaţi că nici în deceniul şapte literatura bună basarabeană (şi, în mod special, romanul) nu e racordată nici la literatura rusă, nici la literatura europeană şi nici măcar la literatura din România. Pare că vine de nicăieri sau că e căzută din cer. Romanul mitic sau fantastic, specia de maturitate a unei literaturi, lipseşte cu desăvârşire. O notă discordantă, plăcută, fac comicul, parodia şi ironia din Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache, un roman care se singularizează în multe privinţe, fără a mi se părea însă că se detaşează şi valoric de restul produselor epice. Ce să mai zicem de romanul livresc, corintic, gen Radu Petrescu şi Mircea Horia Simionescu? Cred că ar fi excesiv să-i căutăm un corespondent sau să ne aşteptăm ca el să existe într-o literatură preocupată în mod vital de apărarea valorilor naţionale, nemaiavând timp de speculaţiile autoreflexivităţii (aici o excepţie notabilă este Gesturi de Emilian Galaicu-Păun), deşi aceste speculaţii există pe unele mici porţiuni ale epicului. O simplă iluzie de audienţă e traducerea romanului basarabean în spaţiul sovietic: e vorba de cele mai multe ori de o literatură oportunistă, peste tot la fel în lagărul sovietic. Dar e la fel de adevărat că au fost traduse în rusă bune romane de Ion Druţă, Aureliu Busuioc - prea puţine însă din categoria cea mai reprezentativă valoric.
O altă problemă delicată este vocaţia romanului. George Meniuc (poet, eseist şi autor de proze lirice) şi Vasile Vasilache (scenarist, nuvelist şi traducător din rusă) sunt de fapt autorii câte unui singur roman, Disc şi Povestea cu cocoşul roşu. Aureliu Busuioc (poet, scenarist, nuvelist şi traducător) a mai publicat alte romane după Singur în faţa dragostei, dintre care (dacă mai există) ştiu numai de Unchiul din Paris (1973) şi, mai recent, Lătrând la lună (1997). Cea mai evidentă şi mai convingătoare vocaţie de romancier are, după părerea mea, Vladimir Beşleagă, publicând după Zbor frânt (într-adevăr, cartea sa cea mai bună): romanul pentru adolescenţi Durere (1979), romanul pe tema familiei Ignat şi Ana (tot în 1979), un roman istoric în două părţi - Sânge pe zăpadă (1985) şi Cumplite vremi (1990). Personalitatea de cea mai mare anvergură a fost percepută multă vreme aceea a lui Ion Druţă, cu o foarte bogată activitate de prozator, pe lângă nuvele, naraţiuni autobiografice şi piese de teatru distingându-se romanele: Frunze de dor (1955), Povara bunătăţii noastre (1961-1967, apărut în 1991 şi la Bucureşti în colecţia "Biblioteca pentru toţi"), Clopotniţa (1972, apărut în 1988 şi la Bucureşti), Biserica Albă (1975, de asemenea editat la Bucureşti). Dacă pactul său ciudat cu Moscova nu l-ar fi compromis, am fi putut spune că Ion Druţă a dobândit pentru Basarabia rolul de scriitor naţional. Aşa nu putem spune decât tristul adevăr că prin biografia sa de la senectute Ion Druţă a rămas sovieticul romanului basarabean, plasabil exact la antipodul lui Paul Goma, care poate fi numit europeanul romanului basarabean. Cei doi - Paul Goma şi Ion Druţă - cu biografii (sau secvenţe biografice) extrabasarabene, cu pacte ideologice insolite, sunt, de fapt, marii absenţi ai acestei antologii a romanului basarabean. Proza basarabeană are, cu adevărat, mulţi nuvelişti şi povestitori buni (după cum o arată cele două volume de Proză scurtă, publicate în 2004 de Editura Ştiinţa-Arc în colecţia "Literatura din Basarabia în secolul XX"), dar romancieri de vocaţie şi de anvergură nu are mai mulţi de doi sau trei (dacă îl socotim şi pe ereticul Paul Goma).
Viitorul unei literaturi regionaliste
ntre cele două extreme (poli sau antipozi) - Paul Goma şi Ion Druţă - unul cosmopolit şi prooccidental, celălalt naţionalist şi (paradoxal) promoscovit, văd desfăşurându-se celelalte avataruri ale romanului basarabean. Constantin Stere e sentimental şi memorialistic în Smaragda Theodorovna, George Meniuc e nostalgic şi poetic în Disc, Vasile Vasilache e comic şi satiric în Povestea cu cocoşul roşu, Aureliu Busuioc e neorealist şi uşor melodramatic în Singur în faţa dragostei, Serafim Saka e socializant şi psihologizant în Linia de plutire, Vladimir Beşleagă e analitic şi panoramic în Zbor frânt, Ion Druţă e simbolic şi patetic naţional în Clopotniţa, iar Emilian Galaicu-Păun e experimentalist şi postmodern în Gesturi. Există o suficientă diferenţiere între stiluri, teme, tonalităţi şi construcţii narative. Puterea de absorbţie a realului e simţitor mai mare decât capacitatea de fabulaţie şi speculaţie epică. Dezvoltările imaginarului şi îndrăznelile fantasticului nu au un debuşeu semnificativ. Creaţia de personaje memorabile e şi ea în suferinţă. Dar problematizarea existenţei (limitele şi perpetuarea vieţii împotriva vicisitudinilor istoriei în Povara bunătăţii noastre de Ion Druţă, confruntarea cu moartea în Zbor frânt de Vladimir Beşleagă, sentimentul trecerii ireversibile a timpului în Disc de George Meniuc) atinge uneori tensiuni demne de toată atenţia. Deficitară mi s-a părut inventivitatea tehnicilor narative moderne şi postmoderne. Ar încăpea aici o discuţie lungă despre exigenţele sincronizării romanului, dar sunt convins că ele vor fi din ce în ce mai clar asumate de acum încolo (riscul cunoscut e căderea în mimetism).
Aşteptarea mea e ca romanul basarabean, cu trecutul şi cu prezentul lui, să-şi construiască un viitor, care nu poate fi altul decât şansa de a intra într-un dialog fertil dincolo de graniţele actuale şi să fie receptat cum se cuvine măcar în România. Sunt încrezător când mă gândesc, poate cu exagerare, că viitorul romanului basarabean are ca stimulent o tradiţie prea firavă şi prea mult hărţuită de politică şi istorie. Perspectivele romanului basarabean stau - o ştim cu toţii şi o repet cu obstinaţie - în participarea lui directă la viitorul literaturii române, după cum perspectivele literaturii române stau în capacitatea ei de integrare europeană. De aceea iniţiativa editorială a unor antologii ca aceasta, care să fie promovată în afară ca un blazon al romanului basarabean, e întotdeauna binevenită. Ea va declanşa interesele de lectură, apetenţa pentru comparaţii, care vor determina, în cele din urmă, introducerea cărţilor importante într-un circuit cultural de promovare.
Basarabia nu există în sine, prin sine şi pentru sine (iertată să-mi fie preţiozitatea filosofică a formulării unui deziderat); sau, mai bine zis, nu ar trebui să existe în sine, ca simplă mândrie a unei identităţi naţionale, când ea este, de fapt, doar o secvenţă dintr-o identitate naţională românească mult mai largă şi mai complexă. Basarabia nu poate fi înţeleasă corect, adică în tragedia ei, decât ca o eroare a istoriei, o eroare a politicii româneşti, ruseşti şi europene. Drept consecinţă, romanul basarabean e şi el o eroare a istoriei literaturii româneşti, o curiozitate regională ce are ambiţia de a se transforma într-o problemă culturală separată. Atunci vom înţelege corect romanul basarabean când vom accepta că, în fond, el nu există decât ca un capitol ciudat din istoria literaturii române.
www.romlit.ro
ROMÂNIA LITERARĂ NR. 42 din 27 Octombrie 2004
Am gândit acest mic studiu care urmează pe parcursul verii 2004, iar ideile lui sunt (o spun dintru început şi fără ocolişuri) rodul unei decepţii de lectură a romanului basarabean. Editura ARC din complexul editorial-poligrafic Ştiinţa de la Chişinău mi-a pus la îndemână romanele selectate pentru o antologie de Mihai Cimpoi (în curs de apariţie), un specialist incontestabil al domeniului, şi mi-a solicitat un punct de vedere ca postfaţă. În faza de proiect editorial, această antologie preconiza să cuprindă: Smaragda Theodorovna, primul volum din romanul memorialistic În preajma revoluţiei de Constantin Stere, Disc de George Meniuc, Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache, Zbor frânt de Vladimir Beşleagă, Singur în faţa dragostei de Aureliu Busuioc, Linia de plutire de Serafim Saka şi Gesturi de Emilian Galaicu-Păun. Exista speranţa de a obţine acordul autorului pentru a introduce un roman de Ion Druţă: Frunze de dor sau Povara bunătăţii noastre. Atunci când scriu sintagma "romanul basarabean" şi încerc anumite generalizări (discutabile, nu am nici o îndoială) la aceste exemplificări mă refer. Nu mi-am propus să analizez în paragrafe speciale fiecare din aceste romane, pentru că a făcut suficient de bine acest lucru Mihai Cimpoi în prefaţa pe care am cunoscut-o în prealabil. Exprim în mod deschis un alt punct de vedere decât Mihai Cimpoi, propun o lectură complementară, problematizantă, cu dorinţa de a incita la discuţii şi la reflecţii. Reiau aici fragmentar câteva consideraţii generale. Am pornit de la necesitatea integrării literaturii basarabene în literatura română şi în literatura europeană, ca o probă de rezistenţă la schimbarea contextului cultural. Din nefericire, nu rezistă prea bine acestei încercări. Nu cred că am făcut o lectură prea exigentă. Am încercat să-mi temperez scepticismul axiologic faţă de romanul basarabean, scepticism care risca să-mi devină o prejudecată, deşi îndoielile au apărut imediat după primele lecturi sau relecturi. Dacă romanul basarabean rezistă acestui exerciţiu de negaţie pe care l-am făcut aici, atunci înseamnă că el există cu adevărat. El va trebui însă, de acum încolo, să fie prezent şi să se vadă, să sară în ochi, în ciuda istoriei sale vitrege şi a politicii de cenzură şi de izolare din timpul comunismului, dincolo de care au răzbit, fără îndoială, câteva valori importante.
Scepticismul ca
relaţie specială
Nu am fost niciodată la Chişinău, până în momentul în care scriu acest studiu critic (august 2004). E ruşinos - recunosc. Aş fi vrut să ajung o dată, prin anii ´90, când exista în România un mare interes pentru Basarabia, dar nu s-a potrivit. Apoi, spre 2000 şi după, interesul meu, ca şi interesul general, au scăzut. Datorită situaţiei politice, Basarabia este din nou demonizată în România, fiind considerată o rană nevindecabilă. Receptarea culturală e iremediabil dependentă de relaţiile şi condiţiile politice. Simt, totuşi, împotriva oricăror adversităţi şi reticenţe, că am o datorie de conştiinţă faţă de Basarabia şi de literatura basarabeană, datorie pe care mi-o impun eu însumi ca o exigenţă morală, ca pe o formă de onestitate intelectuală şi de comunicare culturală. Însă nu pot minţi, nu pot spune fraze frumoase, festive, panglici de cuvinte, simple sau spectaculoase, numai pentru a fi politicos, circumstanţial, înţelegător şi îngăduitor, numai pentru că circumstanţele politice au fost şi sunt ingrate, insurmontabile. E oare decent să-mi exprim aceste temeri şi acest scepticism? Nu ştiu. Dar cred că e onest.
Literatura basarabeană este, pentru mine, oglinda unei drame a conştiinţei naţionale. Dar este şi o dramă a neputinţei estetice, a carenţei de expresivitate şi de universalitate. Din nefericire, literatura basarabeană nu e mai mult decât o literatură regională, cantonată într-un orizont tematic, problematic şi stilistic foarte limitat, fără nici o şansă de a intra într-un dialog european peste capul literaturii din România. E condamnată la un regionalism din care, deocamdată, nu are cum să iasă decât vărsându-se în marea literatură română - cea fără graniţe. Dar e ca şi cum se varsă Nistrul în mare: apele lui dulci se pierd în anonimat, nu le mai poţi identifica în marea indistinctă şi nepăsătoare a apei sărate.
Toată vara lui 2004 am citit pe rupte literatură basarabeană. Ştiu că nu-i de ajuns, dar am citit - nu puţin - şi anii anteriori poezie, proză şi critică, la întâmplare. Nu m-a entuziasmat nimic. Nu fac aici o recapitulare a lecturilor, căci nu e locul. Mă voi referi îndată la situaţia romanului basarabean. Am o problemă de conştiinţă în relaţia mea cu literatura basarabeană şi nu pot să nu o relev. Am (bănuiesc) un prost renume printre scriitorii basarabeni (şi, uneori, şi printre cei bucovineni), pentru că am rostit propoziţia amară: "literatura din Basarabia e a cincea roată la căruţă" (acel articol a apărut în "România literară" nr. 29 din 1993 şi se referea la diferenţierea a patru tipuri de literatură în perioada comunistă). Îmi exprimam astfel perplexitatea de a nu şti cum să situez literatura din Basarabia faţă de literatura din România. Afirmaţia a fost invocată în cele mai diverse împrejurări şi cu motivaţii diferite, cel mai adesea ca o lamentaţie de ce rău se privesc unii pe alţii scriitorii de dincoace şi de dincolo de Prut.
Sunt sceptic în privinţa romanului basarabean. Am pornit la drum (la drumul lecturii) cu acest scepticism, datorită unor convingeri, idei şi, poate, datorită unor prejudecăţi. În această stare am început relaţia mea specială cu el şi în această stare am rămas pe tot parcursul cercetării. Ştiu că nu e decent să mărturisesc acest scepticism, dar ştiu la fel de bine că nu aş fi onest dacă nu aş comunica impresiile sau adevărurile mele, chiar dacă par foarte personale. Am citit proza basarabeană (pe Ion Druţă l-am cunoscut primul, prin intermediul lecturii, înainte de 1989, fiind, în perioada comunistă, singurul prozator contemporan editat la Bucureşti), fără să cred că ea ar fi putut da mari valori în sfera romanului - în primul rând, datorită vitregiilor sorţii (foarte ambiguu spus). Nu e - bineînţeles! - răutate, nu e adversitate, nu e cinism (de ce ar fi?), nici vreun aer de superioritate de pe platforma romanului din România, care nici el nu beneficiază de un prestigiu deosebit în Europa. Dar romanul are nevoie de cosmopolitism, e prin excelenţă burghez, iar Basarabia nu putea oferi aceste condiţii culturale favorabile dezvoltării lui. Naţionalismul nu e deloc propice romanului, după cum nu e nici societatea închisă, cum era aceea comunistă. Şi apoi mă întreb: poate fi mare romanul unei regiuni mici, neglijabilă pentru Europa, ca Basarabia? E o falsă problemă? Sunt sigur că multora le va veni în minte contra-argumentul afirmării europene a albanezului Ismail Kadare. Ce ştim noi despre romanul din Estonia, Letonia sau Lituania? Interesează pe cineva? Da, cu condiţia să ne determine cineva să ne intereseze. Basarabia, la fel ca Albania, e, pentru Europa, ca un spin într-un deget. Deci ar putea să intereseze. Prin cine? Prin Paul Goma sau prin Ion Druţă - ei, ca romancieri, ar fi fost, din punctul meu de vedere, principalele speranţe ale unei afirmări europene a romanului basarabean. Căci, mie mi-e foarte clar, în acest moment, romanul basarabean nu s-ar putea vinde separat de drama Basarabiei. Cine o reprezintă epic cel mai bine? Până acum, numai Paul Goma şi Ion Druţă.
La ce idei generale mă gândeam citindu-i pe prozatorii George Meniuc, Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache, Vladimir Beşleagă, Emilian Galaicu-Păun, Serafim Saka (în această ordine i-am citit)? Pe Constantin Stere şi Ion Druţă îi cunoşteam dinainte, dar i-am reluat într-un nou context. Gesturi de Emilian Galaicu-Păun iese din discuţie, pentru că este o naraţiune experimentală, perfect integrată, sincronizată cu textualismul şi postmodernismul literaturii române. Să se ia în seamă (spun încă o dată) că pe această cuprindere a lecturilor se bazează consideraţiile mele sumare despre romanul basarabean.
Din România acestui moment, romanul basarabean nu se vede în nici un fel. Dar are ce se vedea? Ai la ce să te uiţi? Am observat într-un tabel cronologic dintr-o antologie a operei lui Vasile Vasilache că în 2002 ar fi fost reeditat la Bucureşti, la Editura Fundaţiei Culturale Române, romanul Povestea cu cocoşul roşu, apărut iniţial la Chişinău în 1966. Sunt atent la actualitatea editorială şi publicistică din România, dar nu am văzut nici cartea în librării şi nici nu am observat o cât de mică semnalare în presă. Prozatorul basarabean despre care s-a vorbit cel mai mult în România este Alexandru Vakulovski, datorită sfidărilor şi inconformismelor din romanul Pizdeţ, scris şi publicat la Braşov, în urmă cu doi ani. Cam aceeaşi este şi situaţia lui Emilian Galaicu-Păun, aproape naturalizat în România.
Literatura basarabeană contează pentru literatura din România tot atât cât contează literatura română pentru Europa (şi nici măcar atât!). E mult sau e puţin? Această îndoială sau indecizie e prima impresie de contact. Dacă în circuitul valorilor literare din România au intrat poeţi ca Grigore Vieru, Leonida Lari, Leo Butnaru şi alţi câţiva din generaţiile mai tinere, dintre prozatori nici un nume nu s-a impus, poate, totuşi, cu excepţia lui Ion Druţă.
Romanul basarabean n-ar trebui să existe ca entitate separată de literatura română. N-ar trebui să existe separat, dar există, totuşi. Cum îl tratăm? Cum îl discutăm? Pentru că, oricum, are o istorie separată, prin forţa împrejurărilor. Îl discutăm în sine, izolat, fără referinţe la literatura română? Căci, de acum încolo, când comunicarea e mai liberă, adevărata şansă a romanului basarabean e de a se afirma simultan la Chişinău, la Bucureşti, la Iaşi, la Cluj sau la Braşov - adică de a se integra firesc în literatura aceleiaşi limbi. Constantin Stere nu e, de fapt, un scriitor basarabean (prin carieră), ci un scriitor român semnificativ ca destin prin zestrea basarabeană a biografiei sale - ceea ce e cu totul altceva. Dacă aş face o istorie a romanului basarabean postbelic, i-aş pune subtitlul: de la Constantin Stere la Paul Goma, ca fiind cele mai importante şi pilduitoare repere istorice, în sensul integrării în literatura română.
ISTORIE LITERARĂ – Ieşirea în larg a romanului basarabean (II)
ROMÂNIA LITERARĂ NR. 43 din 3 noiembrie 2004
O lume separată
Romanul basarabean nu a făcut joncţiunea normală cu literatura din România, cum nu a făcut-o nici poezia. E uşor identificabil un moldovenism de sorginte sadoveniană (mai ales la Ion Druţă), uneori crengistă (deci tradiţionalistă, mai ales în romanul comic al lui Vasile Vasilache, Povestea cu cocoşul roşu), dar lipsesc cu desăvârşire semnele unei receptivităţi din modernitatea romanului (Camil Petrescu, Anton Holban, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade etc.). E greu să-ţi dai seama că George Meniuc (născut în 1918) e din aceeaşi generaţie cu Laurenţiu Fulga (n. 1916) şi Marin Preda (n. 1922), că Vasile Vasilache (n. 1926), Ion Druţă (n. 1928), Aureliu Busuioc (n. 1928), Vladimir Beşleagă (n. 1931) şi Serafim Saka (n. 1935) sunt contemporani cu Constantin }oiu (n. 1923), Ştefan Bănulescu (n. 1929), Nicolae Breban (n. 1934) sau George Bălăiţă (n. 1935). Dialogul normal între cele două zone nu a existat până în 1989 şi rămâne încă un deziderat. Până în 1989, romanul basarabean, cu micile lui izbânzi, era o lume separată, închisă aproape etanş, faţă de proza românească, cum o lume separată şi separatistă e şi lumea socială şi politică a Basarabiei de astăzi, reticentă, burzuluită, dacă nu chiar ostilă faţă de România. Romanul basarabean e un capitol exotic, derutant, stânjenitor, greu integrabil în istoria literaturii române contemporane. De aceea, printre alte motive, am spus că literatura basarabeană e a cincea roată la căruţă, una de rezervă, pusă deoparte, dosită printre alte obiecte plasate într-o aşteptare nedefinită până să li se dea atenţia cuvenită.
Lipsa de sincronizare modernă e o carenţă frapantă. Dacă e întrucâtva explicabil că romanul basarabean nu are punţi de comunicare cu romanul din România, e destul de ciudat că nu are nici un fel de relaţie semnificativă (sau nu am ştiut eu să le identific?) nici cu proza rusă, clasică sau modernă. Nu pun la socoteală oportunismele din anii ´50, care nu pactizează cu tradiţia profundă rusească, ci cu ideologia sovietizantă (triumfalismul comunist, colhozurile, modelele personajelor idilizant-pozitive, retorica fericirii colective), care nici nu merită adusă în discuţie. Micile izbânzi ale romanului basarabean apar după 1965, ca şi în romanul din România, după eliberarea de poncifele propagandistice şi după relaxarea obligativităţilor tematice. Romanele Zbor frânt de Vladimir Beşleagă, Singur în faţa dragostei de Aureliu Busuioc şi Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache apar în 1966, Disc de George Meniuc, în 1968 - dar rămân prizonierele unor modalităţi tradiţionale ale naraţiunii şi, pe deasupra, nu ies din zona unor teme la fel de tradiţionale: drama războiului şi situaţia satului. Retrospectiva sau flash-back-ul e cea mai importantă intervenţie în cursivitatea lineară a naraţiunii obiective. Subiectivitatea, câtă e, are aplecare lirică şi naturistă, adesea cu inflexiuni sentimentale. Nu transpare nimic din asimilarea vreunui model european sau american, deşi critica basarabeană, extrem de generoasă, vede uneori sincronizări care nu prea există. Limbajul analizei psihologice e foarte timid, slab structurat. E profund dezamăgitor să constaţi că nici în deceniul şapte literatura bună basarabeană (şi, în mod special, romanul) nu e racordată nici la literatura rusă, nici la literatura europeană şi nici măcar la literatura din România. Pare că vine de nicăieri sau că e căzută din cer. Romanul mitic sau fantastic, specia de maturitate a unei literaturi, lipseşte cu desăvârşire. O notă discordantă, plăcută, fac comicul, parodia şi ironia din Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache, un roman care se singularizează în multe privinţe, fără a mi se părea însă că se detaşează şi valoric de restul produselor epice. Ce să mai zicem de romanul livresc, corintic, gen Radu Petrescu şi Mircea Horia Simionescu? Cred că ar fi excesiv să-i căutăm un corespondent sau să ne aşteptăm ca el să existe într-o literatură preocupată în mod vital de apărarea valorilor naţionale, nemaiavând timp de speculaţiile autoreflexivităţii (aici o excepţie notabilă este Gesturi de Emilian Galaicu-Păun), deşi aceste speculaţii există pe unele mici porţiuni ale epicului. O simplă iluzie de audienţă e traducerea romanului basarabean în spaţiul sovietic: e vorba de cele mai multe ori de o literatură oportunistă, peste tot la fel în lagărul sovietic. Dar e la fel de adevărat că au fost traduse în rusă bune romane de Ion Druţă, Aureliu Busuioc - prea puţine însă din categoria cea mai reprezentativă valoric.
O altă problemă delicată este vocaţia romanului. George Meniuc (poet, eseist şi autor de proze lirice) şi Vasile Vasilache (scenarist, nuvelist şi traducător din rusă) sunt de fapt autorii câte unui singur roman, Disc şi Povestea cu cocoşul roşu. Aureliu Busuioc (poet, scenarist, nuvelist şi traducător) a mai publicat alte romane după Singur în faţa dragostei, dintre care (dacă mai există) ştiu numai de Unchiul din Paris (1973) şi, mai recent, Lătrând la lună (1997). Cea mai evidentă şi mai convingătoare vocaţie de romancier are, după părerea mea, Vladimir Beşleagă, publicând după Zbor frânt (într-adevăr, cartea sa cea mai bună): romanul pentru adolescenţi Durere (1979), romanul pe tema familiei Ignat şi Ana (tot în 1979), un roman istoric în două părţi - Sânge pe zăpadă (1985) şi Cumplite vremi (1990). Personalitatea de cea mai mare anvergură a fost percepută multă vreme aceea a lui Ion Druţă, cu o foarte bogată activitate de prozator, pe lângă nuvele, naraţiuni autobiografice şi piese de teatru distingându-se romanele: Frunze de dor (1955), Povara bunătăţii noastre (1961-1967, apărut în 1991 şi la Bucureşti în colecţia "Biblioteca pentru toţi"), Clopotniţa (1972, apărut în 1988 şi la Bucureşti), Biserica Albă (1975, de asemenea editat la Bucureşti). Dacă pactul său ciudat cu Moscova nu l-ar fi compromis, am fi putut spune că Ion Druţă a dobândit pentru Basarabia rolul de scriitor naţional. Aşa nu putem spune decât tristul adevăr că prin biografia sa de la senectute Ion Druţă a rămas sovieticul romanului basarabean, plasabil exact la antipodul lui Paul Goma, care poate fi numit europeanul romanului basarabean. Cei doi - Paul Goma şi Ion Druţă - cu biografii (sau secvenţe biografice) extrabasarabene, cu pacte ideologice insolite, sunt, de fapt, marii absenţi ai acestei antologii a romanului basarabean. Proza basarabeană are, cu adevărat, mulţi nuvelişti şi povestitori buni (după cum o arată cele două volume de Proză scurtă, publicate în 2004 de Editura Ştiinţa-Arc în colecţia "Literatura din Basarabia în secolul XX"), dar romancieri de vocaţie şi de anvergură nu are mai mulţi de doi sau trei (dacă îl socotim şi pe ereticul Paul Goma).
Viitorul unei literaturi regionaliste
ntre cele două extreme (poli sau antipozi) - Paul Goma şi Ion Druţă - unul cosmopolit şi prooccidental, celălalt naţionalist şi (paradoxal) promoscovit, văd desfăşurându-se celelalte avataruri ale romanului basarabean. Constantin Stere e sentimental şi memorialistic în Smaragda Theodorovna, George Meniuc e nostalgic şi poetic în Disc, Vasile Vasilache e comic şi satiric în Povestea cu cocoşul roşu, Aureliu Busuioc e neorealist şi uşor melodramatic în Singur în faţa dragostei, Serafim Saka e socializant şi psihologizant în Linia de plutire, Vladimir Beşleagă e analitic şi panoramic în Zbor frânt, Ion Druţă e simbolic şi patetic naţional în Clopotniţa, iar Emilian Galaicu-Păun e experimentalist şi postmodern în Gesturi. Există o suficientă diferenţiere între stiluri, teme, tonalităţi şi construcţii narative. Puterea de absorbţie a realului e simţitor mai mare decât capacitatea de fabulaţie şi speculaţie epică. Dezvoltările imaginarului şi îndrăznelile fantasticului nu au un debuşeu semnificativ. Creaţia de personaje memorabile e şi ea în suferinţă. Dar problematizarea existenţei (limitele şi perpetuarea vieţii împotriva vicisitudinilor istoriei în Povara bunătăţii noastre de Ion Druţă, confruntarea cu moartea în Zbor frânt de Vladimir Beşleagă, sentimentul trecerii ireversibile a timpului în Disc de George Meniuc) atinge uneori tensiuni demne de toată atenţia. Deficitară mi s-a părut inventivitatea tehnicilor narative moderne şi postmoderne. Ar încăpea aici o discuţie lungă despre exigenţele sincronizării romanului, dar sunt convins că ele vor fi din ce în ce mai clar asumate de acum încolo (riscul cunoscut e căderea în mimetism).
Aşteptarea mea e ca romanul basarabean, cu trecutul şi cu prezentul lui, să-şi construiască un viitor, care nu poate fi altul decât şansa de a intra într-un dialog fertil dincolo de graniţele actuale şi să fie receptat cum se cuvine măcar în România. Sunt încrezător când mă gândesc, poate cu exagerare, că viitorul romanului basarabean are ca stimulent o tradiţie prea firavă şi prea mult hărţuită de politică şi istorie. Perspectivele romanului basarabean stau - o ştim cu toţii şi o repet cu obstinaţie - în participarea lui directă la viitorul literaturii române, după cum perspectivele literaturii române stau în capacitatea ei de integrare europeană. De aceea iniţiativa editorială a unor antologii ca aceasta, care să fie promovată în afară ca un blazon al romanului basarabean, e întotdeauna binevenită. Ea va declanşa interesele de lectură, apetenţa pentru comparaţii, care vor determina, în cele din urmă, introducerea cărţilor importante într-un circuit cultural de promovare.
Basarabia nu există în sine, prin sine şi pentru sine (iertată să-mi fie preţiozitatea filosofică a formulării unui deziderat); sau, mai bine zis, nu ar trebui să existe în sine, ca simplă mândrie a unei identităţi naţionale, când ea este, de fapt, doar o secvenţă dintr-o identitate naţională românească mult mai largă şi mai complexă. Basarabia nu poate fi înţeleasă corect, adică în tragedia ei, decât ca o eroare a istoriei, o eroare a politicii româneşti, ruseşti şi europene. Drept consecinţă, romanul basarabean e şi el o eroare a istoriei literaturii româneşti, o curiozitate regională ce are ambiţia de a se transforma într-o problemă culturală separată. Atunci vom înţelege corect romanul basarabean când vom accepta că, în fond, el nu există decât ca un capitol ciudat din istoria literaturii române.
www.romlit.ro