lia
11-05-2004, 12:23 AM
Cred că e discuţie despre folclor lipseşte pe acest forum. Ştiu că au fost teme despre folclor, dar cum arhiva nu mai este diponibilă, deschid acest thread cu un interviu acordat yiarului Timpul de o interpretă de la sudul Basarabiei, care este şi cercetător ştiinţific...
Maria Mocanu:
„Mă simt bine atunci când trebuie să cânt în do major”
Cunoscuta interpretă de muzică folk şi-a
lansat recent cea de-a treia carte -
„Interviuri în do major”. Anterior, ne-a
surprins cu monografia etnofolclorică
„Giurgiuleşti”, apărută la Editura “cartier”,
cu culegerea de folclor „Lin-pelin”, dar şi cu
salba de muzică folk de pe albumul audio
„Spune-mi ceva”, precum şi cu minunatul
CD de colinde „Sus, mai sus, pe lângă cer”.
Ea cântă, face cercetări folclorice, scrie...
Pe toate le face în do major, tonalitatea
preferată, în care a realizat şi această carte...
În ultimul timp, unii interpreţi îşi încearcă talentul şi în alte branşe decât cântecul. Ce te-a făcut să abordezi domeniul interviurilor?
Când am început să realizez interviuri, m-a tentat nu atât genul în sine, cât fenomenele, problemele, evenimentele, anumite personalităţi din domeniul culturii populare, care m-au impresionat în mod deosebit. Şi-atunci, am început să pun întrebări, pentru că vroiam cu-adevărat nişte răspunsuri. Am ales să fac interviuri cu oamenii din domeniul care îmi este bine cunoscut - cel al etnologiei. De aproape două decenii îl studiez, de ceva timp moderând la Radio „Antena C” şi două emisiuni săptămânale de etnografie şi folclor „Ethnos” şi „Du-te dor pe la izvor”. Îmi e drag acest segment de cultură deseori neglijat, contestat, uitat, care se numeşte cultura populară.
Dar ce te-a făcut să le aduni într-o carte?
Deşi multe dintre aceste interviuri au fost publicate în reviste şi ziare de la noi, cartea rămâne a fi un document şi e dovada cea mai elocventă a situaţiei reale în domeniul culturii tradiţionale, şi nu numai, între cele două milenii. Interviurile nu sunt întâmplătoare, fragmentare, ci vizează probleme de etnologie şi conţin foarte multă informaţie.
Ioan Baba, prefaţatorul cărţii, scriitor şi redactor radio din Novi Sad, Serbia, constată că dialogurile tale vădesc un temei ştiinţific....
Îmi place să cunosc lucrurile în profunzime. Cercetările de teren, literatura de specialitate, mediul în care mă aflu m-au ajutat foarte mult să-mi dau seama de nişte lucruri, să le studiez şi să le compar. Când cunoşti bine fenomenul, ai un surplus de încredere în faţa convorbitorilor. Ceea ce mi-aş dori, de fapt, să transpară din aceste interviuri este dragostea, pasiunea şi grija mea sinceră pentru creaţia populară, pentru valorile noastre care, în ciuda tuturor obstacolelor, sunt sigură, vor dăinui în timp.
Cum crezi, prin ce se deosebeşte interviul radio de cel scris?
Pentru cel care intervievează nu există vreo deosebire esenţială, însă pentru cel intervievat şi pentru cititor sau radioascultător - da. Un interviu scris poate fi îngrijit, redactat, modelat în cazul în care intervine autorul în text, or un interviu radio e o radiografie sigură a inteligenţei, a felului de a-şi organiza gândul, fraza, a intonaţiei, a sincerităţii interlocutorului. Nu mai zic de radiografiile muzicale, căci interpreţii de muzică populară, invitaţi la emisiune, în direct, sunt rugaţi să cânte. Interviurile radiofonice sunt spontane, mai fireşti, mai adevărate, atâta doar că, dacă nu le fixezi pe hârtie, zboară undeva şi ... se volatilizează.
Ce prezintă „Fonoteca de aur”, despre care se pomeneşte în prefaţa cărţii şi ce scop urmăreşte aceasta?
Este vorba de un proiect de editare pe CD-uri a celor mai valoroase creaţii muzicale din folclorul autohton, pe care l-am lansat cu succes în anul trecut şi care este acum în căutarea finanţelor.
În această carte ai introdus şi două interviuri de-ale tale în care nu tu eşti reporterul. Întrebarea vine de la sine - este mai greu să descoşi sau să fii descusut?
Este mult mai dificil să întrebi, acuma sunt sigură de acest lucru. Succesul unui interviu depinde în mare parte de reporter, de cât este de informat, de cât este de convingător şi de talentul lui de a „smulge” nişte mărturisiri, astfel încât conlocutorului să nu-i vină să creadă că a spus ceea ce a spus. Am introdus aici două interviuri de-ale mele, realizate de Angela Ierizanu şi Irina Nechit tocmai din acest considerent.
Ce ne poţi spune despre interlocutorii tăi?
Interlocutorii mi i-am ales eu şi cred că au meritat să fie portretizaţi în acest volum, pentru devotamentul şi perseverenţa lor, dar şi pentru capacitatea de dăruire şi chiar de de sacrificiu. În condiţii atât grele şi cu posibilităţi reduse, aceştia reuşesc să facă lucruri mari, fiind vorba de meşteri populari, de etnografi, de etnomuzicologi, de coregrafi, de iubitori de folclor, de scriitori, de instrumentişti, de cântăreţi sau de oameni de afaceri.
Ce se mai întâmplă cu muzica folk? Unde-i „Galbenă gutuie?
Este adevărat că muzica folk s-a retras de pe stadioane şi de pe scenele mari, dar nu a dispărut şi nu s-a demodat, aşa cum susţin unii. Folkiştii sunt solicitaţi la diferite manifestări culturale, lansări de carte, întâlniri cu studenţi, liceeni pentru că ei nu au nevoie de staţii tehnice speciale, minidiscuri şi nu mai ştiu ce, pentru că folkiştii cântă pe viu şi lumea este dornică de muzică firească, adevărată. Cât despre Festivalul „Galbenă gutuie”, cred că organizatorii şi-au făcut nişte interese, şi-au luat premiile pentru activitate artistică, trecând cu mult tupeu peste nişte personalităţi ale genului folk de la noi şi, pur şi simplu, au renunţat la festival.
De ce ai numit cartea „... în do major”? Lucrurile au început să meargă la noi în major?
Fiindcă de la do major pornesc toate notele muzicale. Fiindcă mai întâi a fost arta ţărănească de o subtilitate, de o fineţe şi de un simţ al frumosului ieşit din comun şi mai apoi au luat naştere celelalte culturi. Deşi mulţi consideră arta populară drept o cultură minoră, eu o consider majoră, desigur, referindu-mă la marile valori. Şi-apoi, mă simt bine atunci când trebuie să cânt în major.
Ce se întâmplă astăzi în arta noastră populară?
Avem multe probleme, rebuturi şi kitschuri pe care le ştim, le intuim şi uite aşa, suntem nevoiţi să le purtăm în cârcă. Dar lucrurile au început să meargă, totuşi, pe făgaşul cel bun, graţie unor sufletişti, animatori ai culturii populare, graţie unor instituţii de profil. Avem valori incontestabile, avem talente deosebite, care ar trebui susţinute şi ocrotite la nivel de stat, pentru că sunt valori naţionale. Nu este bine când artiştii , cântăreţii noştri se zbat, încercând cu disperare să se descurce numai pe cont propriu. Sunt foarte rare cazurile în care o interpretă foarte talentată să aibă un caracter răzbătăreţ: de regulă, cei talentaţi sunt timizi şi intră foarte greu în circuit. La ora actuală, în cultura noastră muzicală tradiţională există artişti de gust şi artişti de ecou. Aceştia din urmă nu întotdeauna au gust, ci doar ecou.
Avem mult folclor orăşenesc oribil, cu texte primitive. Cum ar putea fi ele înlocuite de folclorul autentic?
Nu vor fi înlocuite, atâta timp cât interpreţii vor specula cu astfel de cântece şi atâta timp cât publicul va prefera aceste kitschuri. Adevărul e că şi folclorul autentic poate fi valoros şi mai puţin valoros, datorită celor care l-au compus şi celor pe la care a trecut, dar important este ca cei ce-l readuc în circuit să ştie să-l caute, să-l selecteze, să-l pună în valoare. De multe ori, sunt contestate cântecele compuse în stil folcloric. Ele au dreptul la viaţă, multe dintre ele sunt foarte reuşite şi ar trebui să contestăm doar ceea ce nu cadrează cu creaţiile noastre folclorice, adică surogatele. Am un respect deosebit pentru interpreţii ghidaţi de principiul autenticităţii. Îmi plac cântecele populare autentice, îmi plac cântăreţii autentici. Apropo, unul dintre mottourile emisiunilor mele este: „Un artist nici nu trebuie să fie mare sau foarte mare, el trebuie să fie autentic”.
De ce artiştii noştri nu răzbat dincolo de Prut ?
Exact aceeaşi întrebare i-am pus-o unei invitate la emisiune. Răspunsul a fost scurt şi clar, citez din memorie : „În mare parte, este vina interpreţilor noştri. Ei trebuie să se zbată, să se facă cunoscuţi. Nu te mai trage nimeni de mânecă azi, cântăreţul trebuie să aibă grijă de imaginea şi de creaţia sa”. Noi ştim că aceasta nu e singura cauză a acestei situaţii, dar... Când l-am întrebat pe un mare iubitor de folclor şi colecţionar de CD-uri şi casete de muzică populară ce ar însemna să se limiteze numai la folclorul din Basarabia, să nu aibă acces la tot folclorul românesc, el a răspuns: „E ca şi cum mi-ar împărţi cineva inima, or ea doar întreagă fiind are simţire, dăruire şi zvâcnet”.
Nicolae Roibu,
TIMPUL
http://www.timpul.md/Article.asp?idIssue=60&idRubric=1027&idArticle=263 7
Maria Mocanu:
„Mă simt bine atunci când trebuie să cânt în do major”
Cunoscuta interpretă de muzică folk şi-a
lansat recent cea de-a treia carte -
„Interviuri în do major”. Anterior, ne-a
surprins cu monografia etnofolclorică
„Giurgiuleşti”, apărută la Editura “cartier”,
cu culegerea de folclor „Lin-pelin”, dar şi cu
salba de muzică folk de pe albumul audio
„Spune-mi ceva”, precum şi cu minunatul
CD de colinde „Sus, mai sus, pe lângă cer”.
Ea cântă, face cercetări folclorice, scrie...
Pe toate le face în do major, tonalitatea
preferată, în care a realizat şi această carte...
În ultimul timp, unii interpreţi îşi încearcă talentul şi în alte branşe decât cântecul. Ce te-a făcut să abordezi domeniul interviurilor?
Când am început să realizez interviuri, m-a tentat nu atât genul în sine, cât fenomenele, problemele, evenimentele, anumite personalităţi din domeniul culturii populare, care m-au impresionat în mod deosebit. Şi-atunci, am început să pun întrebări, pentru că vroiam cu-adevărat nişte răspunsuri. Am ales să fac interviuri cu oamenii din domeniul care îmi este bine cunoscut - cel al etnologiei. De aproape două decenii îl studiez, de ceva timp moderând la Radio „Antena C” şi două emisiuni săptămânale de etnografie şi folclor „Ethnos” şi „Du-te dor pe la izvor”. Îmi e drag acest segment de cultură deseori neglijat, contestat, uitat, care se numeşte cultura populară.
Dar ce te-a făcut să le aduni într-o carte?
Deşi multe dintre aceste interviuri au fost publicate în reviste şi ziare de la noi, cartea rămâne a fi un document şi e dovada cea mai elocventă a situaţiei reale în domeniul culturii tradiţionale, şi nu numai, între cele două milenii. Interviurile nu sunt întâmplătoare, fragmentare, ci vizează probleme de etnologie şi conţin foarte multă informaţie.
Ioan Baba, prefaţatorul cărţii, scriitor şi redactor radio din Novi Sad, Serbia, constată că dialogurile tale vădesc un temei ştiinţific....
Îmi place să cunosc lucrurile în profunzime. Cercetările de teren, literatura de specialitate, mediul în care mă aflu m-au ajutat foarte mult să-mi dau seama de nişte lucruri, să le studiez şi să le compar. Când cunoşti bine fenomenul, ai un surplus de încredere în faţa convorbitorilor. Ceea ce mi-aş dori, de fapt, să transpară din aceste interviuri este dragostea, pasiunea şi grija mea sinceră pentru creaţia populară, pentru valorile noastre care, în ciuda tuturor obstacolelor, sunt sigură, vor dăinui în timp.
Cum crezi, prin ce se deosebeşte interviul radio de cel scris?
Pentru cel care intervievează nu există vreo deosebire esenţială, însă pentru cel intervievat şi pentru cititor sau radioascultător - da. Un interviu scris poate fi îngrijit, redactat, modelat în cazul în care intervine autorul în text, or un interviu radio e o radiografie sigură a inteligenţei, a felului de a-şi organiza gândul, fraza, a intonaţiei, a sincerităţii interlocutorului. Nu mai zic de radiografiile muzicale, căci interpreţii de muzică populară, invitaţi la emisiune, în direct, sunt rugaţi să cânte. Interviurile radiofonice sunt spontane, mai fireşti, mai adevărate, atâta doar că, dacă nu le fixezi pe hârtie, zboară undeva şi ... se volatilizează.
Ce prezintă „Fonoteca de aur”, despre care se pomeneşte în prefaţa cărţii şi ce scop urmăreşte aceasta?
Este vorba de un proiect de editare pe CD-uri a celor mai valoroase creaţii muzicale din folclorul autohton, pe care l-am lansat cu succes în anul trecut şi care este acum în căutarea finanţelor.
În această carte ai introdus şi două interviuri de-ale tale în care nu tu eşti reporterul. Întrebarea vine de la sine - este mai greu să descoşi sau să fii descusut?
Este mult mai dificil să întrebi, acuma sunt sigură de acest lucru. Succesul unui interviu depinde în mare parte de reporter, de cât este de informat, de cât este de convingător şi de talentul lui de a „smulge” nişte mărturisiri, astfel încât conlocutorului să nu-i vină să creadă că a spus ceea ce a spus. Am introdus aici două interviuri de-ale mele, realizate de Angela Ierizanu şi Irina Nechit tocmai din acest considerent.
Ce ne poţi spune despre interlocutorii tăi?
Interlocutorii mi i-am ales eu şi cred că au meritat să fie portretizaţi în acest volum, pentru devotamentul şi perseverenţa lor, dar şi pentru capacitatea de dăruire şi chiar de de sacrificiu. În condiţii atât grele şi cu posibilităţi reduse, aceştia reuşesc să facă lucruri mari, fiind vorba de meşteri populari, de etnografi, de etnomuzicologi, de coregrafi, de iubitori de folclor, de scriitori, de instrumentişti, de cântăreţi sau de oameni de afaceri.
Ce se mai întâmplă cu muzica folk? Unde-i „Galbenă gutuie?
Este adevărat că muzica folk s-a retras de pe stadioane şi de pe scenele mari, dar nu a dispărut şi nu s-a demodat, aşa cum susţin unii. Folkiştii sunt solicitaţi la diferite manifestări culturale, lansări de carte, întâlniri cu studenţi, liceeni pentru că ei nu au nevoie de staţii tehnice speciale, minidiscuri şi nu mai ştiu ce, pentru că folkiştii cântă pe viu şi lumea este dornică de muzică firească, adevărată. Cât despre Festivalul „Galbenă gutuie”, cred că organizatorii şi-au făcut nişte interese, şi-au luat premiile pentru activitate artistică, trecând cu mult tupeu peste nişte personalităţi ale genului folk de la noi şi, pur şi simplu, au renunţat la festival.
De ce ai numit cartea „... în do major”? Lucrurile au început să meargă la noi în major?
Fiindcă de la do major pornesc toate notele muzicale. Fiindcă mai întâi a fost arta ţărănească de o subtilitate, de o fineţe şi de un simţ al frumosului ieşit din comun şi mai apoi au luat naştere celelalte culturi. Deşi mulţi consideră arta populară drept o cultură minoră, eu o consider majoră, desigur, referindu-mă la marile valori. Şi-apoi, mă simt bine atunci când trebuie să cânt în major.
Ce se întâmplă astăzi în arta noastră populară?
Avem multe probleme, rebuturi şi kitschuri pe care le ştim, le intuim şi uite aşa, suntem nevoiţi să le purtăm în cârcă. Dar lucrurile au început să meargă, totuşi, pe făgaşul cel bun, graţie unor sufletişti, animatori ai culturii populare, graţie unor instituţii de profil. Avem valori incontestabile, avem talente deosebite, care ar trebui susţinute şi ocrotite la nivel de stat, pentru că sunt valori naţionale. Nu este bine când artiştii , cântăreţii noştri se zbat, încercând cu disperare să se descurce numai pe cont propriu. Sunt foarte rare cazurile în care o interpretă foarte talentată să aibă un caracter răzbătăreţ: de regulă, cei talentaţi sunt timizi şi intră foarte greu în circuit. La ora actuală, în cultura noastră muzicală tradiţională există artişti de gust şi artişti de ecou. Aceştia din urmă nu întotdeauna au gust, ci doar ecou.
Avem mult folclor orăşenesc oribil, cu texte primitive. Cum ar putea fi ele înlocuite de folclorul autentic?
Nu vor fi înlocuite, atâta timp cât interpreţii vor specula cu astfel de cântece şi atâta timp cât publicul va prefera aceste kitschuri. Adevărul e că şi folclorul autentic poate fi valoros şi mai puţin valoros, datorită celor care l-au compus şi celor pe la care a trecut, dar important este ca cei ce-l readuc în circuit să ştie să-l caute, să-l selecteze, să-l pună în valoare. De multe ori, sunt contestate cântecele compuse în stil folcloric. Ele au dreptul la viaţă, multe dintre ele sunt foarte reuşite şi ar trebui să contestăm doar ceea ce nu cadrează cu creaţiile noastre folclorice, adică surogatele. Am un respect deosebit pentru interpreţii ghidaţi de principiul autenticităţii. Îmi plac cântecele populare autentice, îmi plac cântăreţii autentici. Apropo, unul dintre mottourile emisiunilor mele este: „Un artist nici nu trebuie să fie mare sau foarte mare, el trebuie să fie autentic”.
De ce artiştii noştri nu răzbat dincolo de Prut ?
Exact aceeaşi întrebare i-am pus-o unei invitate la emisiune. Răspunsul a fost scurt şi clar, citez din memorie : „În mare parte, este vina interpreţilor noştri. Ei trebuie să se zbată, să se facă cunoscuţi. Nu te mai trage nimeni de mânecă azi, cântăreţul trebuie să aibă grijă de imaginea şi de creaţia sa”. Noi ştim că aceasta nu e singura cauză a acestei situaţii, dar... Când l-am întrebat pe un mare iubitor de folclor şi colecţionar de CD-uri şi casete de muzică populară ce ar însemna să se limiteze numai la folclorul din Basarabia, să nu aibă acces la tot folclorul românesc, el a răspuns: „E ca şi cum mi-ar împărţi cineva inima, or ea doar întreagă fiind are simţire, dăruire şi zvâcnet”.
Nicolae Roibu,
TIMPUL
http://www.timpul.md/Article.asp?idIssue=60&idRubric=1027&idArticle=263 7