vitalic sprinceana
10-11-2004, 10:44 AM
deriida si deconstructia sunt elemente egale ale unei egalitati....am gasit un text in romana despre esensta deconstructiei.,...asa pentru cultura generala a fiecaruia
http://www.revistanorii.com/7/Lorena_Armulescu_Specificul_deconstructiei.html
Lorena Armulescu / Specificul deconstrucţiei (1)
--------------------------------------------------------------------------------
Deconstrucţia este una dintre teoriile relativiste asumate de postmodernism ca fiindu-i specifice. Despre specificul său, în cadrul teoriilor gîndirii relativiste, sub două aspecte, vom scrie aici. Referinţele la aspectele culturale vor fi făcute în trecere, deşi studiile culturale, achiziţie a contemporaneităţii, abuzează uneori de această teorie, fie folosind-o ca strategie interpretativă direcţionată (care vorbeşte despre instrumente alternative de interpretare, negînd prioritatea şi caracterul de fundamental al unuia anume), cum face critica feministă sau cea istoricistă, fie pentru a sublinia felul în care un text este subversiv intenţiilor propriului său autor, obiectivelor lui declarate, relaţiilor pe care încearcă să le constituie cu alte texte (se pune tot mai insistent problema unui „unreliable author”, cel care produce textul în chip subversiv. Este o idee pe care Michel Foucault o sublinia încă din 1969 în eseul „Qu’est-ce qu’un auteur?”(Bulletin de la société française, august 1969). Pentru deconstrucţie, textul este un proces cultural complex, permanent, bazat pe interrelaţiile dintre el şi alte texte. Structurile nu sunt universale, ci contingente, temporare şi întotdeauna dinamice, fie pentru a anula calitatea de „de dorit”, „natural”, „original”, „prioritar”, „mai important”, „mai relevant” al unor concepte determinante pentru unele binarităţi, aşa cum face noul discurs identitar, cel care susţine conceptul de „identitate prin diferenţă”, în locul celui bazat pe „identitatea în sine”. Aplicaţiile culturale sunt des întîlnite în cazul culturilor (sau ideologiilor) minoritare (considerate parazitare, deviate, patologice, oricum excepţionale), cele care îşi revendică statutul cel puţin egal, dacă nu privilegiat, în relaţia cu cele majoritare. O „lectură deconstructivistă” este o lectură care încearcă să stabilească relaţii subsidiare de dependenţă (logic-conceptuală, cauzală, istorică etc) şi similarităţi între opoziţii considerate ca naturale (dar nu considerate şi false !) şi nicidecum una care urmăreşte doar incoerenţele unui text sau una care proclamă că sensul nu există (cum este o altă greşită interpretare a teoriei). Sensul există, chiar în mai multe interpretări decît cea considerată „tradiţională”, „naturală”, „susţinută”; textul rămîne în continuare suport (şi legitimare) a interpretărilor, doar că acestuia i se adaugă alte funcţii: contextul, sistemul de valori din interiorul căruia se face interpretarea, textele pe care textul se sprijină explicit sau implicit, textele pe care le respinge, altfel spus, le interpretează etc. „Deconstrucţia nu găseşte în text absenţa sensului, ci surplusul lui”, scrie J.M. Balkin în studiul său, Deconstruction’s Legal Career, pe care îl putem regăsi pe celebrul www.marxists.org.
Abuzurile folosirii deconstrucţiei ca teorie de legitimare a demersurilor sociale, culturale, politice sunt cu atît mai grave cu cît promotorii deconstrucţiei nu admit ca teoria lor să fie redusă la un set de tehnici, la o metodă de „deconstruit” binarităţi nelegitime şi de identificare a tensiunilor interne ale unui text, deşi ei înşişi acceptă că deconstrucţia este şi aşa ceva, o strategie de lectură sau o perspectivă de interpretare.
Jacques Derrida, în Scriitura şi diferenţa (Ed. Univers, 1998), identifică trei surse ale teoriei sale: 1) înlocuirea conceptelor de metafizică, fiinţă şi adevăr, prin filosofia lui Nietzsche, cu cele de joc, interpretare şi semn; 2) sfîrşitul conceptului de conştiinţă de sine, de prezenţă la sine, de subiect conştient, prin psihanaliză; 3) sfîrşitul onto-teologiei, metafizicii (determinarea fiinţei ca prezenţă), prin gîndirea lui Heidegger.
Deloc paradoxal, corespondentul antirealist al deconstrucţiei nu este deconstructivismul, cum greşit găsim în unele exegeze, ci chiar constructivismul, ca teorie antirealistă, impusă o dată cu gîndirea pragmatistă de la început de secol (Peirce, James) şi dezvoltată de domenii cum ar fi filosofia limbajului, filosofia minţii (Searle, Rorty) şi care susţine că nu există cunoaştere nemediată a realităţii. Orice cunoaştere este simbolică, ceea ce „ştim” sunt semne care capătă înţeles prin diferenţă de alte semne. Experimentăm mediat realitatea, cu ajutorul codificărilor noastre, sistemului nostru de semne, traducerii experienţei într-o formă simbolică, limbajului nostru, sistemului cultural căruia aparţinem, ideologiilor acceptate, convenţiilor. Altfel spus, avem cunoaşteri ale textului, nu ale realităţii. În limbajul lui Rorty, nu există „o cunoaştere corectă” a realităţii, ci doar „descrieri conform cu…” ale realităţii. Cunoaşterea realităţii deci este construită, iar nu redată.
Primul dintre aspectele pe care le vom avea aici în vedere (cel metateoretic) este critica lui Derrida la lingvistica structuralistă, întîlnită în Of Grammatology (Baltimore, Johns University Press, 1976). Această critică a fost preluată de poststructuralism ca una dintre teoriile sale fundamentale şi a făcut o uluitoare carieră cu referire la distincţia logocentrism- fonocentrism, impusă de exegeza aceleiaşi lucrări a lui Derrida şi la actuala problemă de legitimitate şi de ştiinţificitate a aşa-ziselor ştiinţe umane.
Al doilea aspect (teoretic) este cel al diferanţei (différance), în calitate de concept fundamental şi specific al acestei teorii, fără de care nu se poate înţelege deconstrucţia.
Critica structuralismului
Viciul principal al structuralismului este pretenţia sa de a reduce diversitatea conţinutului la structuri considerate universale, stabile şi permanente. Aceste structuri sunt ele însele considerate acum drept contingente, avînd semnificaţii diferite în diferite contexte ş.a.m.d.
Lingvistica este unul dintre domeniile cele mai exploatate de poststructuralism în demersurile sale critice şi pentru că relativismul insistă asupra anulării autonomiei discursului filosofic faţă de cel lingvistic, retoric şi poetic. Analiza estetică, stilistică a textului filosofic este la fel de importantă ca şi analiza sa logică sau epistemică. Filosofia ca gen literar este o altă contribuţie a deconstrucţiei la această generic numită gîndire relativistă, depăşind paradigma logocentristă, fundamentată pe autonomia acestor discursuri. (De pildă, în Contingenţă, Ironie şi Solidaritate, Richard Rorty analizează laolaltă gîndirea lui Heidegger, Derrida, Proust şi Orwell, subliniind importanţa fundamentală a figurilor stilistice cum sunt metafora, metonimia, comparaţia ş.a. în orice argumentare care nu mai poate fi separată în logic-epistemică şi retoric-stilistică).
„Este bizar că uneori se dă mai multă importanţă unei imagini decît unui obiect”, îl cita Jacques Derrida pe Rousseau, în Of Grammatology.
Se pune înainte de toate problema condiţiilor de posibilitate a existenţei unei ştiinţe aparte a scriiturii:
„Conceptul de scriere ar trebui să definească o arie ştiinţifică, deci. Dar ce ar putea o ştiinţă a scrierii să semnifice cînd: 1. chiar ideea de ştiinţă s-a născut într-o anume epocă a scrierii, 2. s-a gîndit şi s-a formulat în mod structural şi axiologic determinat proiectul unei relaţii între vorbire şi scriere 3. şi acesta a avut drept ţel scrierea fonetică, după modelul matematicii, model de ştiinţificitate, 4. că cea mai strictă noţiune a unei ştiinţe a scrisului a apărut, în istoria lumii, într-o perioadă cînd limbajul natural era strîns legat de scriere, 5. că scrisul nu e doar un mijloc auxiliar în serviciul ştiinţei şi eventual obiectul ei, ci, în primul rînd, aşa cum Husserl a arătat în Originile geometriei, condiţia de posibilitate a obiectelor ideale, deci a unei obiectivităţi ştiinţifice? Înainte de a fi obiectul său, scrierea este condiţia de posibilitate a unei episteme. 6. Istoricitatea însăşi este legată de posibilitatea scrierii (…). Înainte de a fi obiectul istoriei, scrisul deschide cîmpul istoriei-al unei ştiinţe a istoriei sau a devenirii istorice. Deci ştiinţa scrisului ar trebui să-şi caute obiectul şi rădăcinile de ştiinţificitate.”
Suntem deci în faţa unor întrebări de tipul „Ce ar fi această ştiinţă, dacă ar fi cu putinţă?” O ştiinţă a posibilităţii ştiinţei? O ştiinţă a ştiinţei care nu ar mai respecta ordinea logică, ci pe cea gramaticală? O istorie a posibilităţii istoriei?
Este surprinzător cu cîtă îndîrjire se dă ca exemplu ştiinţificitatea lingvisticii, cînd vine vorba despre cît de ştiinţifice sunt, de fapt, ştiinţele umane. Această ştiinţificitate, care ar servi drept model epistemologic pentru toate ştiinţele umane, este dată, la rîndul ei, de fonologie. Scrisul este un derivat al lui phoné „semn al semnului”, cum au spus Aristotel, Rousseau şi Hegel. Şi pare să spună şi Saussure, pentru a se contrazice mai tîrziu, aşa cum arată Derrida, Saussure care, dincolo de toate punctele divergente de vedere, contribuie la impunerea curentului structuralist şi rămîne cel care „deschide cîmpul gramatologiei”. „Limbajul are o tradiţie orală independentă de scris”, scrie în Curs de lingvistică generală (Ed. Polirom, Iaşi, 1998), iar pentru a sublinia caracterul derivat al scrierii, apelează la Aristotel: „Cuvintele vorbite sunt simboluri ale experienţei mentale, iar cuvintele scrise sunt simboluri ale cuvintelor scrise”. Caracterul de derivat al scrisului, la Saussure, nu trădează o presupoziţie psihologică sau metafizică, nu traduce o evaluare sau o alegere. „El reflectă structura unui anume fel de scriere: cea fonetică, ale cărei fundamente epistemice pot fi găsite.” Dar o scriere complet fonetică, după modelul matematicii deci, va rămîne un ideal. Pentru Saussure, cuvîntul vorbit şi doar el, este obiectul lingvisticii. „Mulţi filosofi au evaluat vorbirea ca fiind prioritară scrierii pentru că vorbirea este considerată mai aproape de esenţa sau prezenţa gîndirii (…) scrierea putînd fi separată de prezenţa scriitorului său, deci mult mai supusă interpretărilor (argument pe care Derrida îl respinge fără mult efort, demonstrînd că, în acest caz, vorbirea nu este mai puţin separabilă de gîndirea autorului decît scrierea - n.m., L.A.)”, scrie acelaşi J.M. Balkin.
Opoziţia scriere-vorbire este ea însăşi una deconstruibilă, pe care Derrida o experimentează. Şi scrierea şi vorbirea sunt cazuri speciale ale aceluiaşi fenomen semiotic. Diferenţele dintre ele sunt de reprezentare, nu de natură, deci. Ambele folosesc semne repetabile (iterabilitatea este proprietatea unui semn de a fi repetat în alte contexte, deci de a primi semnificaţii diferite, care creează opoziţii deconstruibile, chiar în interiorul aceluiaşi termen aceasta este o dovadă a unităţii opoziţiilor), iar ambele, ca instrumente, au, accidental, forme diferite de reprezentare. Desigur, distincţia trăsături accidentale-trăsături naturale este, la rîndul ei, deconstruibilă…
Opoziţiile nu sunt deconstruite o dată pentru totdeauna. Ele sunt supuse întotdeauna contextului. Într-un context ceva poate avea sens, poate fi adevărat, pe cînd în alt context, îşi poate pierde aceste trăsături. Ideea adevărului valabil în toate lumile posibile (independent de context) a fost negată mai ales începînd cu lucrările lui Hilary Putnam, care afirmau caracterul contextual, contingent al adevărului.
Scrierea nu este un semn al unui semn, ar fi mult mai aproape de adevăr să se spună „al tuturor semnelor”. Scrierea este un model de tehnică a limbajului. Este ceea ce i-a scăpat lui Saussure. „Sistemul limbajului asociat cu scrierea fonetic-alfabetică este produsul logocentrismului metafizic, determinînd sensul fiinţei ca prezenţă (…) Acest logocentrism, această epocă a vorbirii,a plasat întotdeauna în paranteză, a suspendat şi a suprimat din motive esenţiale (s.n.) orice reflecţie liberă asupra originii şi statutului scrierii, orice ştiinţă a scrierii care să nu fie tehnologia şi istoria unei tehnici, deschisă spre o mitologie şi o metaforă a scrierii naturale.”
Relaţia naturală între semnificanţii fonici şi semnificaţii lor este de fapt una arbitrară. Distincţia pe care o face Saussure între phonemé (ca unitate între semnificant şi semnificat) şi graphemé (ca pur semnificant) face necesară accepţiunea scrisului ca exterioară, ca imagine, ca reprezentare, ca reprezentare exterioară a realităţii limbajului. Această distincţie e anulată de Derrida printr-o demonstraţie extinsă asupra căreia nu vom insista aici. Scrierea e parte a limbajului, e interioară pe deplin acestuia deci, nu e pură imagine a vorbirii.
Semnul apare ca arbitrar, din momentul în care punem problema opoziţiei între ceea ce este natural şi ceea ce este convenţional. Aceasta nu este posibil decît dacă avem în vedere conceptul de urmă (trace), la care vom reveni pe larg în a doua parte a lucrării. „Gîndim doar în semne. Partea lor de simbol este numită concept. Pentru Peirce, logica este de fapt o semiotică, este doctrina formală a semnelor (...) Logica nonformală, preocupată de valorile de adevăr, nu este decît un nivel inferior al acestei semiotici. Bazele acestei perspective au fost puse odată cu Grammatica lui Thomas D’Erfurt, în mod fals atribuită lui Duns Scottus. Aceasta înseamnă a elabora o doctrină formală a condiţiilor pe care un discurs trebuie să le satisfacă pentru a avea sens, pentru a semnifica (in order to mean), chiar dacă este fals sau contradictoriu. Morfologia generală a înţelesului este independentă de orice logică a adevărului”. (Teoriile care susţin sfîrşitul epistemologiei ca domeniu al cunoaşterii certe - adevărului - şi care propun o teorie filosofică a ştiinţei bazată pe paralogie şi pe incertitudine folosesc acest aspect al deconstrucţiei în elaborarea discursului lor.) Această semiologie are trei ramificaţii: una este numită de Duns Scottus grammatica speculativa (gramatica pură, am putea să-i spunem), a doua este logica pură, adică ştiinţa condiţiilor de adevăr a reprezentărilor, a treia este retorica, ocupîndu-se de felul în care un semn poate da naştere altuia sau în care un gînd poate naşte altul.
Deconstrucţia lui Derrida este deconstrucţia semnificatului transcendental, acela al metafizicii prezenţei. Acela care dublează semnul originar care este obiectul însuşi în re-prezentare, în semn artificial. (Un demers similar face Michel Foucault, în Cuvintele şi lucrurile, contestînd legitimitatea „obiectului” ştiinţelor umane, conceptul transcendental de om. „Evenimentul de ruptură(…) este posibil să se fi produs în momentul în care structuralitatea structurii a început să fie gîndită, adică repetată şi de aceea spuneam că această disrupţie este în toate sensurile cuvîntului, o repetiţie”, scrie Derrida în Scriitura şi diferenţa, la pagina 377, parcă folosind acelaşi vocabular cu Foucault).
Scrierea este analizată ca urmă pentru limbaj, pe de o parte, iar pe de altă parte scrierea poate fi analizată şi în calitate de joc al limbajului. „Ştiinţa arbitrarietăţii scrisului, ştiinţa urmei nemotivate (unmotivated), ştiinţa scrierii înainte de limbaj şi în limbaj este gramatologia. Lingvistica este o parte a acestei ştiinţe generale”.
Distincţia semnificat-semnificant este, astfel, anulată.
Problema pe care o resimţim ca fiind inerentă acestei analize este dacă, într-adevăr, aşa cum îşi propune, teoria lui Derrida depăşeşte cu adevărat perspectiva structuralistă. Complexa expunere critică neagă structura internă a semnului (semnificat-semnificant) ca determinantă pentru constituirea sensului, însă acceptă ca determinantă pentru această constituire diferenţa dintre semne. Adică structura externă a semnelor, devenită, putem specula, structura textului. Ca orice analiză, însă mai ales ca una atît de îndrăzneaţă cum este deconstrucţia, şi această teorie are propriile sale vicii şi propriile sale vulnerabilităţi, care permit interpretări mai mult sau mai puţin fidele textelor sale.
Diferanţa
E dificilă şi riscantă conturarea unui concept fundamental pentru gîndirea unui autor cum este Derrida, recunoscut pentru obscuritatea şi preţiozitatea pe care limbajul său le dovedeşte. Cred că orice cititor al textelor lui Derrida a simţit cel puţin o dată suspiciunea de a nu interpreta fidel aceste texte.
Conceptul de diferanţă este, înainte de toate, o preluare a conceptului de urmă, aşa cum apare la Sigmund Freud. Această preluare este pe larg explicată în Freud şi scena scriiturii (Scriitura şi diferenţa, ed.cit.), mai întîi prin ipoteza facilitării: „facilitarea, drumul trasat deschide o cale de acces, ceea ce presupune o anumită violenţă şi o anume rezistenţă în faţa efracţiei. Calea e ruptă, spartă, fracta, deschisă” (p.282) Memoria devine funcţia (şi nu facultatea, deci!) a acestei urme-facilitare în interiorul sistemului psihic. (Uneori întîlnim şi termenul de arhiurmă, tocmai pentru a sublinia caracterul de precedent, de cauză.)
În „Interpretarea viselor” (Ed. Ştiinţifică, 1993), Freud asociază visul cu textul: „nici o descifrare nu poate ţine cont doar de semnul în sine sau numai de relaţiile dintre semne (cum pretinde structuralismul, n.m., L.A.), totul trebuie interpretat în context (…) precum scrierea chinezească.” ( Freud, p.289, vezi mai sus conceptul de iterabilitate).
Ceea ce Freud numeşte urmă mnezică este întotdeauna inconştient. Conştientizarea ei nu este mutarea ei în conştiinţă, ci transcrierea, simbolizarea ei. Este „reprezentaţia ei în lume”. „[Impresia] a lăsat o urmă activă care n-a fost niciodată percepută, trăită în sensul ei la prezent, adică în conştiinţă.” ( Freud, p.296). Deci este întotdeauna ceva trecut, care ţine de memorie şi de ştergere (erasure). De asemenea, nu vom insista asupra conceptului de ştergere sau despre calitatea de a fi „sub ştergere”, nefiind o necesitate în ordinea tematizării noastre.
Metafizic sau ontologic, putem gîndi diferanţa, ca urmă, în două feluri: 1) ca non-fiinţă: „Nu există viaţă mai întîi prezentă care să vină după aceea să se protejeze, să se amîne, să se rezerve în diferanţă” (Derrida, p.284). Dacă fiinţa este prezenţă, atunci diferanţa este non-fiinţă. 2)ca existenţă absentă („nefiinţa este şi se manifestă prin absenţă”, definea Levinas), dar în cadrul fiinţei. „Trebuie gîndită viaţa ca urmă înainte de a determina fiinţa ca prezenţă” ( Derrida, p.284)
Aşadar, diferanţa este văzută ca absenţă în prezenţă („vacance” în franceză). „E poate singura idee care nu se epuizează în metafizică ori în ştiinţă”, crede autorul său.
Ce înseamnă această absenţă în prezenţă?
Am stabilit că urma este originară, iar ceea ce-i urmează în calitate de conştient este efectul său. Putem substitui conştientului prezenţa plină, iar inconştientului absenţa. Este o diferenţă de natură, prezenţa nu e dublarea urmei, aşa cum conştiinţa nu e dublarea conştientului, ci schimbarea naturii sale. Conştiinţa („a-fi-ul-în-lume al psihicului”) este substituită prin scriitură („a-fi-ul-în-lume al vorbirii”), devine „scena reprezentaţiei prezenţei”.
Nici această tematizare a diferanţei nu este lipsită de probleme. Ea provine din lectura unui alt text al lui Derrida, Structura, jocul şi semnul în discursul ştiinţelor umane (Scriitura şi diferenţa, ed.cit), unde este subliniată exterioritatea centrului faţă de structura „pe care o comandă” (p.376, s.n.). Centrul este o cauză şi este exterior structurii. Dar acesta este tot un fel metafizic (adică un fel de gîndire a prezenţei exclusiv) de a vedea lucrurile. „Centrul nu poate fi gîndit sub forma unei fiinţări-prezente, că nu are un loc natural, că nu este un loc fix, ci o funcţie, un soi de ne-loc în care au loc nesfîrşite înlocuiri de semne.” (p.377). Această exterioritate a originii permite jocul (interpretarea): prezenţa ei ar fi constrîngerea la respectul faţă de reguli (cum ar fi aceea a cauzalităţii, de pildă). Absenţa ei este diferanţa: spaţiul gol, variabilă căreia i se pot acorda sensuri independent de constrîngerile pe care i le-ar impune prezenţa originii. Conceptul de joc este legat de conceptul de articulaţie, semnele fiind articulate, legate unele de altele, ca elementele unui joc. Conceptul de urmă ajută la înţelegerea acestei articulări, din momentul în care acceptăm că orice prezenţă este legată de altceva decît sine însăşi, care este urma trecutului, pe care o „viciază” în relaţia sa cu orice prezenţă (existenţă conştientă) viitoare. Ceea ce diferă la un semn este partea de absenţă din interiorul său identificată în urma sa originară. Aşa putem înţelege absenţa în prezenţă.
Problema pe care anunţam mai sus că se face simţită este cu referire la interioritatea sau exterioritatea acestui centru, identificat şi în originea structurii. Urma este interioară, este cauzală şi este absentă, centrul este exterior, este cauzal şi este absent. Ceea ce poate anula această problemă este tot o speculaţie, aceea că urma este altceva decît centrul, deşi are toate determinaţiile lui, mai puţin exterioritatea.
Am ales această abordare problematizatoare tocmai pentru că aceste probleme sunt inerente oricărei teoretizări, iar „rezolvarea” lor definitivă, dacă nu este o naivitate, este întotdeauna susceptibilă de nelegitimitate.
În sfîrşit, ne rămîne de recunoscut principalul „viciu” (pe lîngă felul aproape vulgar-reducţionist de prezentare, care hrăneşte suspiciunile noastre cu privire la posibilele înţelegeri sau redări simpliste, dar necesar pentru tematizarea unei teorii atît de obscure) al chiar acestui text, care tematizează deconstrucţia nu doar cu vocabularul discursului clasic în filozofie (metafizica prezenţei, absenţă, fundamental, determinant, necesar, cauzal etc.), dar foloseşte tocmai grilele de gîndire şi de interpretare ale gîndirii clasice, ceea ce constituie principala infidelitate, recunoscută însă, faţă de specificul şi de exigenţele teoriei (gîndirii, căreia nu ne-am convertit pe deplin încă) deconstructiviste.
--------------------------------------------------------------------------------
(1) Lucrare prezentată în cadrul primei ediţii a Taberei de Filosofie de la Moneasa, Filosofie şi Postmodernitate, 4-10 iulie 2001.
http://www.revistanorii.com/7/Lorena_Armulescu_Specificul_deconstructiei.html
Lorena Armulescu / Specificul deconstrucţiei (1)
--------------------------------------------------------------------------------
Deconstrucţia este una dintre teoriile relativiste asumate de postmodernism ca fiindu-i specifice. Despre specificul său, în cadrul teoriilor gîndirii relativiste, sub două aspecte, vom scrie aici. Referinţele la aspectele culturale vor fi făcute în trecere, deşi studiile culturale, achiziţie a contemporaneităţii, abuzează uneori de această teorie, fie folosind-o ca strategie interpretativă direcţionată (care vorbeşte despre instrumente alternative de interpretare, negînd prioritatea şi caracterul de fundamental al unuia anume), cum face critica feministă sau cea istoricistă, fie pentru a sublinia felul în care un text este subversiv intenţiilor propriului său autor, obiectivelor lui declarate, relaţiilor pe care încearcă să le constituie cu alte texte (se pune tot mai insistent problema unui „unreliable author”, cel care produce textul în chip subversiv. Este o idee pe care Michel Foucault o sublinia încă din 1969 în eseul „Qu’est-ce qu’un auteur?”(Bulletin de la société française, august 1969). Pentru deconstrucţie, textul este un proces cultural complex, permanent, bazat pe interrelaţiile dintre el şi alte texte. Structurile nu sunt universale, ci contingente, temporare şi întotdeauna dinamice, fie pentru a anula calitatea de „de dorit”, „natural”, „original”, „prioritar”, „mai important”, „mai relevant” al unor concepte determinante pentru unele binarităţi, aşa cum face noul discurs identitar, cel care susţine conceptul de „identitate prin diferenţă”, în locul celui bazat pe „identitatea în sine”. Aplicaţiile culturale sunt des întîlnite în cazul culturilor (sau ideologiilor) minoritare (considerate parazitare, deviate, patologice, oricum excepţionale), cele care îşi revendică statutul cel puţin egal, dacă nu privilegiat, în relaţia cu cele majoritare. O „lectură deconstructivistă” este o lectură care încearcă să stabilească relaţii subsidiare de dependenţă (logic-conceptuală, cauzală, istorică etc) şi similarităţi între opoziţii considerate ca naturale (dar nu considerate şi false !) şi nicidecum una care urmăreşte doar incoerenţele unui text sau una care proclamă că sensul nu există (cum este o altă greşită interpretare a teoriei). Sensul există, chiar în mai multe interpretări decît cea considerată „tradiţională”, „naturală”, „susţinută”; textul rămîne în continuare suport (şi legitimare) a interpretărilor, doar că acestuia i se adaugă alte funcţii: contextul, sistemul de valori din interiorul căruia se face interpretarea, textele pe care textul se sprijină explicit sau implicit, textele pe care le respinge, altfel spus, le interpretează etc. „Deconstrucţia nu găseşte în text absenţa sensului, ci surplusul lui”, scrie J.M. Balkin în studiul său, Deconstruction’s Legal Career, pe care îl putem regăsi pe celebrul www.marxists.org.
Abuzurile folosirii deconstrucţiei ca teorie de legitimare a demersurilor sociale, culturale, politice sunt cu atît mai grave cu cît promotorii deconstrucţiei nu admit ca teoria lor să fie redusă la un set de tehnici, la o metodă de „deconstruit” binarităţi nelegitime şi de identificare a tensiunilor interne ale unui text, deşi ei înşişi acceptă că deconstrucţia este şi aşa ceva, o strategie de lectură sau o perspectivă de interpretare.
Jacques Derrida, în Scriitura şi diferenţa (Ed. Univers, 1998), identifică trei surse ale teoriei sale: 1) înlocuirea conceptelor de metafizică, fiinţă şi adevăr, prin filosofia lui Nietzsche, cu cele de joc, interpretare şi semn; 2) sfîrşitul conceptului de conştiinţă de sine, de prezenţă la sine, de subiect conştient, prin psihanaliză; 3) sfîrşitul onto-teologiei, metafizicii (determinarea fiinţei ca prezenţă), prin gîndirea lui Heidegger.
Deloc paradoxal, corespondentul antirealist al deconstrucţiei nu este deconstructivismul, cum greşit găsim în unele exegeze, ci chiar constructivismul, ca teorie antirealistă, impusă o dată cu gîndirea pragmatistă de la început de secol (Peirce, James) şi dezvoltată de domenii cum ar fi filosofia limbajului, filosofia minţii (Searle, Rorty) şi care susţine că nu există cunoaştere nemediată a realităţii. Orice cunoaştere este simbolică, ceea ce „ştim” sunt semne care capătă înţeles prin diferenţă de alte semne. Experimentăm mediat realitatea, cu ajutorul codificărilor noastre, sistemului nostru de semne, traducerii experienţei într-o formă simbolică, limbajului nostru, sistemului cultural căruia aparţinem, ideologiilor acceptate, convenţiilor. Altfel spus, avem cunoaşteri ale textului, nu ale realităţii. În limbajul lui Rorty, nu există „o cunoaştere corectă” a realităţii, ci doar „descrieri conform cu…” ale realităţii. Cunoaşterea realităţii deci este construită, iar nu redată.
Primul dintre aspectele pe care le vom avea aici în vedere (cel metateoretic) este critica lui Derrida la lingvistica structuralistă, întîlnită în Of Grammatology (Baltimore, Johns University Press, 1976). Această critică a fost preluată de poststructuralism ca una dintre teoriile sale fundamentale şi a făcut o uluitoare carieră cu referire la distincţia logocentrism- fonocentrism, impusă de exegeza aceleiaşi lucrări a lui Derrida şi la actuala problemă de legitimitate şi de ştiinţificitate a aşa-ziselor ştiinţe umane.
Al doilea aspect (teoretic) este cel al diferanţei (différance), în calitate de concept fundamental şi specific al acestei teorii, fără de care nu se poate înţelege deconstrucţia.
Critica structuralismului
Viciul principal al structuralismului este pretenţia sa de a reduce diversitatea conţinutului la structuri considerate universale, stabile şi permanente. Aceste structuri sunt ele însele considerate acum drept contingente, avînd semnificaţii diferite în diferite contexte ş.a.m.d.
Lingvistica este unul dintre domeniile cele mai exploatate de poststructuralism în demersurile sale critice şi pentru că relativismul insistă asupra anulării autonomiei discursului filosofic faţă de cel lingvistic, retoric şi poetic. Analiza estetică, stilistică a textului filosofic este la fel de importantă ca şi analiza sa logică sau epistemică. Filosofia ca gen literar este o altă contribuţie a deconstrucţiei la această generic numită gîndire relativistă, depăşind paradigma logocentristă, fundamentată pe autonomia acestor discursuri. (De pildă, în Contingenţă, Ironie şi Solidaritate, Richard Rorty analizează laolaltă gîndirea lui Heidegger, Derrida, Proust şi Orwell, subliniind importanţa fundamentală a figurilor stilistice cum sunt metafora, metonimia, comparaţia ş.a. în orice argumentare care nu mai poate fi separată în logic-epistemică şi retoric-stilistică).
„Este bizar că uneori se dă mai multă importanţă unei imagini decît unui obiect”, îl cita Jacques Derrida pe Rousseau, în Of Grammatology.
Se pune înainte de toate problema condiţiilor de posibilitate a existenţei unei ştiinţe aparte a scriiturii:
„Conceptul de scriere ar trebui să definească o arie ştiinţifică, deci. Dar ce ar putea o ştiinţă a scrierii să semnifice cînd: 1. chiar ideea de ştiinţă s-a născut într-o anume epocă a scrierii, 2. s-a gîndit şi s-a formulat în mod structural şi axiologic determinat proiectul unei relaţii între vorbire şi scriere 3. şi acesta a avut drept ţel scrierea fonetică, după modelul matematicii, model de ştiinţificitate, 4. că cea mai strictă noţiune a unei ştiinţe a scrisului a apărut, în istoria lumii, într-o perioadă cînd limbajul natural era strîns legat de scriere, 5. că scrisul nu e doar un mijloc auxiliar în serviciul ştiinţei şi eventual obiectul ei, ci, în primul rînd, aşa cum Husserl a arătat în Originile geometriei, condiţia de posibilitate a obiectelor ideale, deci a unei obiectivităţi ştiinţifice? Înainte de a fi obiectul său, scrierea este condiţia de posibilitate a unei episteme. 6. Istoricitatea însăşi este legată de posibilitatea scrierii (…). Înainte de a fi obiectul istoriei, scrisul deschide cîmpul istoriei-al unei ştiinţe a istoriei sau a devenirii istorice. Deci ştiinţa scrisului ar trebui să-şi caute obiectul şi rădăcinile de ştiinţificitate.”
Suntem deci în faţa unor întrebări de tipul „Ce ar fi această ştiinţă, dacă ar fi cu putinţă?” O ştiinţă a posibilităţii ştiinţei? O ştiinţă a ştiinţei care nu ar mai respecta ordinea logică, ci pe cea gramaticală? O istorie a posibilităţii istoriei?
Este surprinzător cu cîtă îndîrjire se dă ca exemplu ştiinţificitatea lingvisticii, cînd vine vorba despre cît de ştiinţifice sunt, de fapt, ştiinţele umane. Această ştiinţificitate, care ar servi drept model epistemologic pentru toate ştiinţele umane, este dată, la rîndul ei, de fonologie. Scrisul este un derivat al lui phoné „semn al semnului”, cum au spus Aristotel, Rousseau şi Hegel. Şi pare să spună şi Saussure, pentru a se contrazice mai tîrziu, aşa cum arată Derrida, Saussure care, dincolo de toate punctele divergente de vedere, contribuie la impunerea curentului structuralist şi rămîne cel care „deschide cîmpul gramatologiei”. „Limbajul are o tradiţie orală independentă de scris”, scrie în Curs de lingvistică generală (Ed. Polirom, Iaşi, 1998), iar pentru a sublinia caracterul derivat al scrierii, apelează la Aristotel: „Cuvintele vorbite sunt simboluri ale experienţei mentale, iar cuvintele scrise sunt simboluri ale cuvintelor scrise”. Caracterul de derivat al scrisului, la Saussure, nu trădează o presupoziţie psihologică sau metafizică, nu traduce o evaluare sau o alegere. „El reflectă structura unui anume fel de scriere: cea fonetică, ale cărei fundamente epistemice pot fi găsite.” Dar o scriere complet fonetică, după modelul matematicii deci, va rămîne un ideal. Pentru Saussure, cuvîntul vorbit şi doar el, este obiectul lingvisticii. „Mulţi filosofi au evaluat vorbirea ca fiind prioritară scrierii pentru că vorbirea este considerată mai aproape de esenţa sau prezenţa gîndirii (…) scrierea putînd fi separată de prezenţa scriitorului său, deci mult mai supusă interpretărilor (argument pe care Derrida îl respinge fără mult efort, demonstrînd că, în acest caz, vorbirea nu este mai puţin separabilă de gîndirea autorului decît scrierea - n.m., L.A.)”, scrie acelaşi J.M. Balkin.
Opoziţia scriere-vorbire este ea însăşi una deconstruibilă, pe care Derrida o experimentează. Şi scrierea şi vorbirea sunt cazuri speciale ale aceluiaşi fenomen semiotic. Diferenţele dintre ele sunt de reprezentare, nu de natură, deci. Ambele folosesc semne repetabile (iterabilitatea este proprietatea unui semn de a fi repetat în alte contexte, deci de a primi semnificaţii diferite, care creează opoziţii deconstruibile, chiar în interiorul aceluiaşi termen aceasta este o dovadă a unităţii opoziţiilor), iar ambele, ca instrumente, au, accidental, forme diferite de reprezentare. Desigur, distincţia trăsături accidentale-trăsături naturale este, la rîndul ei, deconstruibilă…
Opoziţiile nu sunt deconstruite o dată pentru totdeauna. Ele sunt supuse întotdeauna contextului. Într-un context ceva poate avea sens, poate fi adevărat, pe cînd în alt context, îşi poate pierde aceste trăsături. Ideea adevărului valabil în toate lumile posibile (independent de context) a fost negată mai ales începînd cu lucrările lui Hilary Putnam, care afirmau caracterul contextual, contingent al adevărului.
Scrierea nu este un semn al unui semn, ar fi mult mai aproape de adevăr să se spună „al tuturor semnelor”. Scrierea este un model de tehnică a limbajului. Este ceea ce i-a scăpat lui Saussure. „Sistemul limbajului asociat cu scrierea fonetic-alfabetică este produsul logocentrismului metafizic, determinînd sensul fiinţei ca prezenţă (…) Acest logocentrism, această epocă a vorbirii,a plasat întotdeauna în paranteză, a suspendat şi a suprimat din motive esenţiale (s.n.) orice reflecţie liberă asupra originii şi statutului scrierii, orice ştiinţă a scrierii care să nu fie tehnologia şi istoria unei tehnici, deschisă spre o mitologie şi o metaforă a scrierii naturale.”
Relaţia naturală între semnificanţii fonici şi semnificaţii lor este de fapt una arbitrară. Distincţia pe care o face Saussure între phonemé (ca unitate între semnificant şi semnificat) şi graphemé (ca pur semnificant) face necesară accepţiunea scrisului ca exterioară, ca imagine, ca reprezentare, ca reprezentare exterioară a realităţii limbajului. Această distincţie e anulată de Derrida printr-o demonstraţie extinsă asupra căreia nu vom insista aici. Scrierea e parte a limbajului, e interioară pe deplin acestuia deci, nu e pură imagine a vorbirii.
Semnul apare ca arbitrar, din momentul în care punem problema opoziţiei între ceea ce este natural şi ceea ce este convenţional. Aceasta nu este posibil decît dacă avem în vedere conceptul de urmă (trace), la care vom reveni pe larg în a doua parte a lucrării. „Gîndim doar în semne. Partea lor de simbol este numită concept. Pentru Peirce, logica este de fapt o semiotică, este doctrina formală a semnelor (...) Logica nonformală, preocupată de valorile de adevăr, nu este decît un nivel inferior al acestei semiotici. Bazele acestei perspective au fost puse odată cu Grammatica lui Thomas D’Erfurt, în mod fals atribuită lui Duns Scottus. Aceasta înseamnă a elabora o doctrină formală a condiţiilor pe care un discurs trebuie să le satisfacă pentru a avea sens, pentru a semnifica (in order to mean), chiar dacă este fals sau contradictoriu. Morfologia generală a înţelesului este independentă de orice logică a adevărului”. (Teoriile care susţin sfîrşitul epistemologiei ca domeniu al cunoaşterii certe - adevărului - şi care propun o teorie filosofică a ştiinţei bazată pe paralogie şi pe incertitudine folosesc acest aspect al deconstrucţiei în elaborarea discursului lor.) Această semiologie are trei ramificaţii: una este numită de Duns Scottus grammatica speculativa (gramatica pură, am putea să-i spunem), a doua este logica pură, adică ştiinţa condiţiilor de adevăr a reprezentărilor, a treia este retorica, ocupîndu-se de felul în care un semn poate da naştere altuia sau în care un gînd poate naşte altul.
Deconstrucţia lui Derrida este deconstrucţia semnificatului transcendental, acela al metafizicii prezenţei. Acela care dublează semnul originar care este obiectul însuşi în re-prezentare, în semn artificial. (Un demers similar face Michel Foucault, în Cuvintele şi lucrurile, contestînd legitimitatea „obiectului” ştiinţelor umane, conceptul transcendental de om. „Evenimentul de ruptură(…) este posibil să se fi produs în momentul în care structuralitatea structurii a început să fie gîndită, adică repetată şi de aceea spuneam că această disrupţie este în toate sensurile cuvîntului, o repetiţie”, scrie Derrida în Scriitura şi diferenţa, la pagina 377, parcă folosind acelaşi vocabular cu Foucault).
Scrierea este analizată ca urmă pentru limbaj, pe de o parte, iar pe de altă parte scrierea poate fi analizată şi în calitate de joc al limbajului. „Ştiinţa arbitrarietăţii scrisului, ştiinţa urmei nemotivate (unmotivated), ştiinţa scrierii înainte de limbaj şi în limbaj este gramatologia. Lingvistica este o parte a acestei ştiinţe generale”.
Distincţia semnificat-semnificant este, astfel, anulată.
Problema pe care o resimţim ca fiind inerentă acestei analize este dacă, într-adevăr, aşa cum îşi propune, teoria lui Derrida depăşeşte cu adevărat perspectiva structuralistă. Complexa expunere critică neagă structura internă a semnului (semnificat-semnificant) ca determinantă pentru constituirea sensului, însă acceptă ca determinantă pentru această constituire diferenţa dintre semne. Adică structura externă a semnelor, devenită, putem specula, structura textului. Ca orice analiză, însă mai ales ca una atît de îndrăzneaţă cum este deconstrucţia, şi această teorie are propriile sale vicii şi propriile sale vulnerabilităţi, care permit interpretări mai mult sau mai puţin fidele textelor sale.
Diferanţa
E dificilă şi riscantă conturarea unui concept fundamental pentru gîndirea unui autor cum este Derrida, recunoscut pentru obscuritatea şi preţiozitatea pe care limbajul său le dovedeşte. Cred că orice cititor al textelor lui Derrida a simţit cel puţin o dată suspiciunea de a nu interpreta fidel aceste texte.
Conceptul de diferanţă este, înainte de toate, o preluare a conceptului de urmă, aşa cum apare la Sigmund Freud. Această preluare este pe larg explicată în Freud şi scena scriiturii (Scriitura şi diferenţa, ed.cit.), mai întîi prin ipoteza facilitării: „facilitarea, drumul trasat deschide o cale de acces, ceea ce presupune o anumită violenţă şi o anume rezistenţă în faţa efracţiei. Calea e ruptă, spartă, fracta, deschisă” (p.282) Memoria devine funcţia (şi nu facultatea, deci!) a acestei urme-facilitare în interiorul sistemului psihic. (Uneori întîlnim şi termenul de arhiurmă, tocmai pentru a sublinia caracterul de precedent, de cauză.)
În „Interpretarea viselor” (Ed. Ştiinţifică, 1993), Freud asociază visul cu textul: „nici o descifrare nu poate ţine cont doar de semnul în sine sau numai de relaţiile dintre semne (cum pretinde structuralismul, n.m., L.A.), totul trebuie interpretat în context (…) precum scrierea chinezească.” ( Freud, p.289, vezi mai sus conceptul de iterabilitate).
Ceea ce Freud numeşte urmă mnezică este întotdeauna inconştient. Conştientizarea ei nu este mutarea ei în conştiinţă, ci transcrierea, simbolizarea ei. Este „reprezentaţia ei în lume”. „[Impresia] a lăsat o urmă activă care n-a fost niciodată percepută, trăită în sensul ei la prezent, adică în conştiinţă.” ( Freud, p.296). Deci este întotdeauna ceva trecut, care ţine de memorie şi de ştergere (erasure). De asemenea, nu vom insista asupra conceptului de ştergere sau despre calitatea de a fi „sub ştergere”, nefiind o necesitate în ordinea tematizării noastre.
Metafizic sau ontologic, putem gîndi diferanţa, ca urmă, în două feluri: 1) ca non-fiinţă: „Nu există viaţă mai întîi prezentă care să vină după aceea să se protejeze, să se amîne, să se rezerve în diferanţă” (Derrida, p.284). Dacă fiinţa este prezenţă, atunci diferanţa este non-fiinţă. 2)ca existenţă absentă („nefiinţa este şi se manifestă prin absenţă”, definea Levinas), dar în cadrul fiinţei. „Trebuie gîndită viaţa ca urmă înainte de a determina fiinţa ca prezenţă” ( Derrida, p.284)
Aşadar, diferanţa este văzută ca absenţă în prezenţă („vacance” în franceză). „E poate singura idee care nu se epuizează în metafizică ori în ştiinţă”, crede autorul său.
Ce înseamnă această absenţă în prezenţă?
Am stabilit că urma este originară, iar ceea ce-i urmează în calitate de conştient este efectul său. Putem substitui conştientului prezenţa plină, iar inconştientului absenţa. Este o diferenţă de natură, prezenţa nu e dublarea urmei, aşa cum conştiinţa nu e dublarea conştientului, ci schimbarea naturii sale. Conştiinţa („a-fi-ul-în-lume al psihicului”) este substituită prin scriitură („a-fi-ul-în-lume al vorbirii”), devine „scena reprezentaţiei prezenţei”.
Nici această tematizare a diferanţei nu este lipsită de probleme. Ea provine din lectura unui alt text al lui Derrida, Structura, jocul şi semnul în discursul ştiinţelor umane (Scriitura şi diferenţa, ed.cit), unde este subliniată exterioritatea centrului faţă de structura „pe care o comandă” (p.376, s.n.). Centrul este o cauză şi este exterior structurii. Dar acesta este tot un fel metafizic (adică un fel de gîndire a prezenţei exclusiv) de a vedea lucrurile. „Centrul nu poate fi gîndit sub forma unei fiinţări-prezente, că nu are un loc natural, că nu este un loc fix, ci o funcţie, un soi de ne-loc în care au loc nesfîrşite înlocuiri de semne.” (p.377). Această exterioritate a originii permite jocul (interpretarea): prezenţa ei ar fi constrîngerea la respectul faţă de reguli (cum ar fi aceea a cauzalităţii, de pildă). Absenţa ei este diferanţa: spaţiul gol, variabilă căreia i se pot acorda sensuri independent de constrîngerile pe care i le-ar impune prezenţa originii. Conceptul de joc este legat de conceptul de articulaţie, semnele fiind articulate, legate unele de altele, ca elementele unui joc. Conceptul de urmă ajută la înţelegerea acestei articulări, din momentul în care acceptăm că orice prezenţă este legată de altceva decît sine însăşi, care este urma trecutului, pe care o „viciază” în relaţia sa cu orice prezenţă (existenţă conştientă) viitoare. Ceea ce diferă la un semn este partea de absenţă din interiorul său identificată în urma sa originară. Aşa putem înţelege absenţa în prezenţă.
Problema pe care anunţam mai sus că se face simţită este cu referire la interioritatea sau exterioritatea acestui centru, identificat şi în originea structurii. Urma este interioară, este cauzală şi este absentă, centrul este exterior, este cauzal şi este absent. Ceea ce poate anula această problemă este tot o speculaţie, aceea că urma este altceva decît centrul, deşi are toate determinaţiile lui, mai puţin exterioritatea.
Am ales această abordare problematizatoare tocmai pentru că aceste probleme sunt inerente oricărei teoretizări, iar „rezolvarea” lor definitivă, dacă nu este o naivitate, este întotdeauna susceptibilă de nelegitimitate.
În sfîrşit, ne rămîne de recunoscut principalul „viciu” (pe lîngă felul aproape vulgar-reducţionist de prezentare, care hrăneşte suspiciunile noastre cu privire la posibilele înţelegeri sau redări simpliste, dar necesar pentru tematizarea unei teorii atît de obscure) al chiar acestui text, care tematizează deconstrucţia nu doar cu vocabularul discursului clasic în filozofie (metafizica prezenţei, absenţă, fundamental, determinant, necesar, cauzal etc.), dar foloseşte tocmai grilele de gîndire şi de interpretare ale gîndirii clasice, ceea ce constituie principala infidelitate, recunoscută însă, faţă de specificul şi de exigenţele teoriei (gîndirii, căreia nu ne-am convertit pe deplin încă) deconstructiviste.
--------------------------------------------------------------------------------
(1) Lucrare prezentată în cadrul primei ediţii a Taberei de Filosofie de la Moneasa, Filosofie şi Postmodernitate, 4-10 iulie 2001.