PROFETUL: KAHLIL GIBRAN

[Gigolo]

Capitolul I - Almustafa, cel ales si mult-iubit

Almustafa, cel ales si mult-iubit, care era aurora propriei sale zile, asteptase timp de doisprezece ani in cetatea Orphales revenirea corabiei ce urma sa-l readuca in insula-i natala.
Si, in al doisprezecelea an, in a saptea zi de Ielool, in luna recoltelor, el se sui pe colina din afara zidurilor orasului si privi spre mare; si zari sosind in ceata corabia lui.
Atunci portile inimii brusc i se deschisera si bucuria-i zbura departe pe mare. Si inchise ochii si in tacerile sufletului se ruga adanc.
Apoi, coborand colina, fu cuprins de tristete si gandi in inima sa:
„Cum as putea sa plec linistit si fara parere de rau? Nu, nicicum nu se poate sa parasesc aceasta cetate fara ca sufletu-mi sa sangereze.
Lungi au fost zilele de amaraciune pe care le-am trait intre zidurile-i, lungi noptile singuratatii; dar cine poate sa-si abandoneze amaraciunea si singuratatea fara parere de rau?
Pe aceste strazi am risipit prea mult din spiritul meu si prea numerosi sunt copiii asteptarii mele care merg goi printre aceste coline, si deci nu ma pot desprinde de ei fara o dureroasa apasare.
Fiindca toate acestea nu sunt doar vestmantul pe care acum sa-l arunc, ci-i insasi pielea pe care mi-o smulg cu mainile-mi proprii.
Si nu-i doar un gand pe care sa-l uit in urma mea, ci-i o inima imblanzita de foame si sete.”
„O, dar nu pot ramane mai mult.
Marea, care cheama la sine toate lucrurile, iata, ma cere si trebuie sa plec.
Fiindca a ramane, acum, cand orele ard in noapte, inseamna sa ma las prins in cristalul gerului si sa raman incremenit ca intr-o scoica.
Bucuros as lua cu mine totul de aici. Dar cum as putea?
O voce nu poate lua cu sine limba, nici buzele care i-au dat aripi.
Ea trebuie sa se inalte singura in ether.
Numai singur, fara cuibul sau, vulturul va zbura spre soare.”
Apoi, cand ajunse la poalele colinei, se intoarse iarasi spre mare, si vazu corabia apropiindu-se de port, iar la prova marinarii, oamenii pamanturilor natale.
Si sufletul sau striga spre ei, iar el zise:
„Fii ai mamei mele stravechi, voi ,calareti ai valurilor,
De cate ori ati navigat in visurile mele! Si acum, iata-va sosind la trezirea mea, care-i si visul meu cel mai scump.
Iata-ma-s gata de plecare, cu nerabdarea in aripile desfacute, asteptand vantul.
Mai vreau, doar, sa respir o ultima adiere din acest aer calm, sa mai arunc o ultima privire indragostita in urma,
Apoi voi fi in mijlocul vostru, naier intre naieri.
Si tu, mare amara, mama vesnic neadormita,
Care singura aduci pace si libertate tarmului si fluviului,
Acest fluviu care doar o cotitura mai are de facut, o clipa doar spre a mai murmura in aceasta lumina,
Iar apoi voi sosi la tine, asemenea picaturii fara de margini in oceanul fara de hotare…”
Si, in timp ce mergea, el vazu in departare barbati si femei parasindu-si ogoarele si viile, grabindu-se spre portile cetatii,
Le auzi vocile rostindu-i numele, strigandu-se de la un ogor la altul, vestindu-se despre sosirea corabiei sale.
Si el isi spuse:
„Ziua mea trebuie cea a culesului roadelor?
Oare nu se va spune ca inserarea nu-i, in fapt, decat rasaritul meu?
Si ce ii voi darui celui ce si-a lasat plugul in mijlocul ogorului, sau celui care a oprit roata teascului sau?
N-ar trebui, oare, ca inima mea sa devina pomul greu de fructele pe care sa le culeg spre a le imparti acestora?
Si n-ar trebui, deci, ca dorintele-mi sa tasneasca asemenea izvorului, spre a le umple cupele?
Sunt eu o harpa pe care mana Celui Puternic sa o poata atinge, ori un fluier prin care suflarea-i sa cante?
Or, eu nu sunt decat un cautator de taceri, si ce comoara am gasit in tacerile mele, pe care sa o impart cu incredere?
Daca astazi este ziua culesului roadelor, in care campuri mi-am aruncat samanta, si in ce anotimpuri uitate?
Si daca, intr-adevar, a sosit vremea sa-mi ridic lampa, nu flacara mea va arde aici.
Goala si intunecoasa voi inalta lampa mea.
Iar paznicul noptii o va umple cu ulei si tot el o va aprinde…”
Acestor ganduri le dadu glas. Insa multe ii ramasesera in inima, nerostite. Fiindca lui insusi nu-si putea revela taina cea mai adanca.
Si cand intra in cetate, multimea il intampina strigandu-i numele ca intr-un glas
Iar batranii cetatii inaintara si spusera:
„Nu te indeparta de la noi,
Tu, care ai fost splendoarea amiezii luminandu-ne amurgul, tu, care cu tineretea ta, ai daruit visuri visului nostru.
Tu nu esti, printre noi, nici strain, nici oaspete, ci fiul nostru cel preaiubit;
O, fie ca ochii nostri sa nu fie lipsiti de chipul tau.”
Iar preotii si preotesele ii zisera:
„Nu lasa valurile marii sa ne mai desparta de aci inainte, iar anii pe care i-am petrecut impreuna sa ramana doar amintire.
Fiindca tu ai umblat printre noi asemenea unui spirit si umbra ta a revarsat lumina peste chipurile noastre.
Ce mult te-am iubit! Ci dragostea noastra era muta si ascunsa.
Dar acum iubirea noastra cu glas puternic te cheama si ar vrea sa ti se arate intreaga.
Deoarece asa se intampla intotdeauna cu o astfel de dragoste: nu-i cunoastem adevarata adancime decat in clipa despartirii.”
Apoi venira si altii si il implorara. Ci el nu le raspunse nimic. Inclina doar capul; iar cei ce erau in preajma lui vazura cum lacrimile ii cadeau pe piept.
Si, impreuna cu multimea, el se intoarse in marea piata din fata templului.
Atunci iesi din sanctuar o femeie, pe numele sau Almitra. Si era o prezicatoare.
Iar el o privi cu adanca duiosie, fiindca ea fusese cea care, prima, il urmase si care crezuse in el din prima zi in cetatea aceea.
Si ea i se inclina, zicandu-i:
„Profet al Domnului, in cautarea celor necuprinse, indelung ai scrutat orizonturile, pentru a-ti descoperi corabia.
Si acum, iata, corabia a sosit, si trebuie sa pleci.
Adanca este asteptarea spre tara amintirilor tale, spre raiul arzatoarelor dorinte, iar dragostea noastra nu ar vrea sa te lege, nici nevoile noastre sa te retina aici.
Totusi, inainte de a ne parasi, am dori sa ne vorbesti si sa ne dezvalui cate ceva din adevarurile tale.
Iar noi le vom darui copiilor, iar acestia nepotilor nostri, si ele nu vor pieri niciodata.
Fiindca, in singuratatea ta, vegheat-ai zilelor noastre si, in veghea ta, ai ascultat suspinele si rasetele somnului nostru.
Acum arata-te, dar, noua si vorbeste-ne despre tot ce ai descoperit, despre ceea ce se afla intre viata si moarte.”
Si el raspunse:
„Oameni din Orphales, despre ce v-as putea vorbi daca nu despre ceea ce va involbureaza acum sufletele?”

[Gigolo]

Capitolul II - Vorbeste-ne despre Iubire

Atunci Almitra zise: „Vorbeste-ne despre Iubire.”
Iar el isi inalta capul privind multimea, si o tacere adanca pogori peste toti. Apoi cu o voce mare, incepu:
„Cand Iubirea va face semn, urmati-i indemnul,
Chiar daca drumurile-i sunt grele si prapastioase,
Si cand aripile-i va cuprind, supuneti-va ei,
Chiar daca sabia ascunsa-n penaju-i v-ar putea rani,
Iar cand va vorbeste dati-i crezare,
Chiar daca vocea-i ar putea sa va sfarme visurile, asemenea vantului din miazanoapte care va pustieste gradinile.
Fiindca, precum iubirea va incununa, ea trebuie sa va si crucifice. Precum va face sa cresteti, ea trebuie sa va si reteze uscaciunile.
Precum ea se ridica pana la inaltimea voastra, alintandu-va ramurile cele mai fragede care freamata in lumina soarelui,
Tot la fel va razbate pana in adancul radacinilor voastre, zdruncinand inclestarea lor cu pamantul.
Asemenea snopilor de grau, ea va secera.
Va treiera pentru a va descoji.
Va vantura spre a va curata de pleava.
Va macina pana la albirea fainii.
Va framanta pana ajungeti foarte supusi.
Ca apoi sa va harazeasca focului sau, si sa puteti deveni painea sfanta la ospatul divin.
Toate acestea vi le va da iubirea, pentru ca, astfel, sa va puteti cunoaste tainele inimii, si astfel sa deveniti o parte din inima Vietii.
Dar daca, stapaniti de teama, veti cauta doar tihna si placerea dragostei,
Atunci e mai bine sa va acoperiti goliciunea si sa iesiti din treierisul iubirii,
Spre a va intoarce in lumea fara de anotimpuri, unde veti rade dar nu cu intreaga voastra bucurie si unde veti plange dar nu in toate lacrimile voastre.
Iubirea nu se daruie decat pe sine si nu ia decat de la sine.
Iubirea nu stapaneste si nu vrea sa fie stapanita;
Fiindca iubirii ii e de-ajuns iubirea.
Cand iubiti, nu trebuie sa spuneti Creatorul este in inima mea, ci mai degraba eu sunt in inima Creatorului.
Si sa nu credeti ca puteti croi singuri drumul iubirii, fiindca iubirea, daca o meritati, va va arata drumul spre ea insasi.
Iubirea nu are nici o alta dorinta decat aceea de a se implini.
Dar daca iubesti si trebuie sa ai dorinte, fie ca ele acestea sa fie:
Sa te topesti si sa devii izvor ce susurul in noapte-si canta;
Sa cunosti durerea prea marii duiosii;
Sa fii ranit de intelegerea iubirii;
Sa sangerezi de bunavoie si bucurandu-te;
Sa te trezesti in zori cu inima intraripata si sa inalti multumire pentru inca o zi de iubire;
Sa te odihnesti la ceasul amiezii si sa cugeti la extazul iubirii;
Sa te intorci impacat acasa la ora amurgului;
Si, apoi, sa dormi inaltand in inima o ruga pentru cel iubit, iar pe buze un cantec de lauda.”

[Gigolo]

Capitolul III - Dar despre Casatorie, Stapane?

Atunci Almitra vorbi din nou: „Dar despre Casatorie, Stapane?”
Si, drept, raspuns, el zise:
„V-ati nascut impreuna si impreuna veti ramane pentru totdeauna.
Veti ramane impreuna pana ce albele aripi ale mortii va vor imprastia zilele.
Da, veti fi impreuna pana si in tacuta memorie a lui Dumnezeu.
Dar e bine sa existe spatii in acest impreuna al vostru.
Pentru ca vanturile cerurilor sa poata dansa printre voi.
Iubiti-va unul pe altul, dar nu faceti din iubire opreliste.
Fie, mai degraba, o mare valurind intre tarmurile sufletelor voastre.
Umpleti-va, unul altuia, cupa, dar nu beti dintr-o singura cupa.
Impartiti-va painea, dar nu mancati din aceeasi bucata.
Cantati si dansati si veseliti-va laolalta, dar faceti ca fiecare sa ramana singur,
Intocmai cum strunele lautei sunt singure, in timp ce vibreaza in aceeasi armonie.
Daruiti-va inimile, fara a le lasa, insa, una in paza celeilalte.
Pentru ca numai mana vietii va poate cuprinde inimile,
Si tineti-va alaturi, dar nu chiar asa de aproape,
Caci coloanele templului inaltate-s la anume distanta,
Iar stejarul si chiparosul nu cresc unul in umbra celuilalt.”

[vitalic sprinceana]

daca te angajezi sa pui toata cartea aici...sa stii ca esti bravo

[Gigolo]

Capitolul IV - Vorbeste-ne despre Copii

Iar o femeie care purta un prunc in brate spuse: „Vorbeste-ne despre Copii.”
Si el glasui:
„Copiii vostri nu sunt copiii vostri.
Ei sunt fiii si fiicele dorului Vietii de ea insasi indragostita.
Ei vin prin voi, dar nu din voi,
Si, desi sunt cu voi, ei nu sunt ai vostri.
Puteti sa le dati dragostea, nu insa si gandurile voastre,
Fiindca ei au gandurile lor.
Le puteti gazdui trupul, dar nu si sufletul,
Fiindca sufletele lor locuiesc in casa zilei de maine, pe care voi nu o puteti vizita nici chiar in vis.
Puteti nazui sa fiti ca ei, dar nu cautati sa-i faceti asemenea voua,
Pentru ca viata nu merge inapoi, nici zaboveste in ziua de ieri.
Voi sunteti arcul din care copiii vostri, ca niste sageti vii, sunt azvarliti.
Pe drumul nesfarsirii Arcasul vede tinta si cu puterea Lui va incordeaza, astfel ca sagetile-I sa poata zbura iute si departe.
Si puterea voastra, prin mana Arcasului, sa va aduca bucurie,
Caci, precum El iubeste sageata calatoare, tot la fel iubeste si arcul cel statornic.”

[Gigolo]

Capitolul V - Vorbeste-ne despre Daruri

Atunci un bogat zise: „Vorbeste-ne despre Daruri.”
Si el raspunse, zicand:
„Nu dati decat putin, cand dati din ce-i al vostru.
Numai dand din voi insiva, dati cu adevarat.
Pentru ca, spuneti-mi, ce-s averile voastre decat niste lucruri pe care le pastrati cu strasnicie, crezand ca maine veti avea nevoie de ele?
Iar maine, ce-i va aduce ziua de maine cainelui prevazator foarte, ascunzand oasele in nisipul miscator, in timp ce-i urmeaza pe pelerini catre orasul sfant?
Si ce este frica de saracie, daca nu saracia insasi?
Iar groaza de sete, in preajma fantanilor pline, nu-i oare setea cea mai nestinsa?
Sunt unii oameni care dau putin din belsugul pe care il au, si aceasta pentru a li se recunoaste darnicia, insa aceasta dorinta ascunsa umileste darul facut.
Sunt, apoi, altii care, putin avand, dau totul.
Acestia cred in viata si in marinimia vietii, iar sacul lor niciodata nu-i gol.
Ei sunt cei ce dau cu bucurie, iar bucuria le este rasplata cea mai mare.
Dar sunt si din cei care dau cu durere, si doar durerea ramane botezul acestora.
In sfarsit, sunt cei care dau fara a simti nici durere, nici bucurie, necunoscandu-si virtutile;
Ei sunt asemenea mirtului din vale, care isi raspandeste parfumul in spatiu.
Prin mainile unor asemenea fapturi vorbeste Dumnezeu si dindaratul ochilor acestora El surade pamantului.
E bine sa dai cand ti se cere, dar si mai bine fara sa ti se ceara, din intelegere;
Iar pentru cei dornici sa dea, a-i cauta pe cei necajiti este o bucurie mai mare decat darul insusi.
Fiindca, se afla, oare, vreun lucru pe care sa ti-l refuzi?
O, desigur, tot ceea ce iti apartine va fi daruit intr-o zi;
Deci, da acum, in anotimpul darniciei tale, iar nu in cel al mostenitorilor tai.
Deseori spuneti: Am sa dau, dar numai acelora care merita.
Pomii din livezile noastre nu spun, insa, astfel, si nici turmele din imasuri.
Ele dau pentru ca sa poata trai, fiindca a pastra inseamna a pieri.
Desigur, cel care isi merita zilele si noptile, merita totul si din partea voastra.
Iar cel care a meritat sa bea din oceanul vietii, are tot dreptul sa-si umple cupa si din micul vostru parau.
Exista oare merit mai mare decat acel ce sta in curajul si increderea de a primi milostenie?
Si cine va credeti voi, pentru ca oamenii sa-si sfasie pieptul si sa-si lepede orgoliul, ca sa le puteti vedea meritele si mandria terfelita?
Luati aminte, ca mai intai voi sa meritati a fi daruitorul si instrumentul darniciei,
Pentru ca, intr-adevar, viata e cea care da viata, in timp ce voi, care va socotiti binefacatori, nu sunteti cumva decat martorii acesteia.
Iar voi care primiti – si cu toti primiti! – nu va luati povara vreunei recunostinte, spre a nu va pune de bunavoie un jug voua si celor ce daruie.
Inaltati-va, mai degraba cu cel care da, primindu-i darurile ca pe niste aripi;
Fiindca, a tine prea mult seama de datoriile voastre, inseamna a va indoi de generozitatea daruitorului, care are pamantul marinimos drept mama si al carui tata insusi Creatorul este.”

[Gigolo]

Capitolul VI - Vorbeste-ne despre Mancare si Bautura

Si un batran, stapanul unui han, zise: „Vorbeste-ne despre Mancare si bautura.” Iar el dadu raspuns:
„O, daca ati putea trai din aroma pamantului si, asemenea plantelor, sa va indestulati cu lumina!
Dar daca trebuie sa ucideti pentru a manca si sa furati mieilor si iezilor laptele de la mamele lor pentru a va potoli setea, atunci faceti din aceasta un act de sfintenie.
Si fie-va masa un altar pe care cei puri si nevinovati din paduri si campii sunt jertfiti, pentru tot ce este mai pur si inca mai nevinovat din om.
Atunci cand ucideti o vietate soptiti-i in cugetul vostru:
Aceeasi putere care te da mortii ma va ucide si pe mine; si eu, la randul meu, voi fi devorat;
Fiindca legea care te da mainilor mele, ma va da apoi unor maini mai puternice;
Sangele tau, ca si sangele tau, nu este decat vlaga care hraneste arborele cerului!
Cand, cu gura insetata, muscati dintr-un mar, spuneti-i in cugetul vostru:
Semintele tale vor trai in trupul meu, si maine mugurii tai vor inflori in inima mea.
Parfumul tau va fi rasuflarea mea.
Si impreuna ne vom veseli in toate anotimpurile.
Toamna, cand culegeti viile si stoarceti mustul strugurilor, sa ziceti in sinea voastra:
Si eu, la fel, sunt o vie, si rodul meu va fi cules si stors,
Si ca si vinul cel nou voi fi depus in vasele vesniciei.
Iar in iarna, cand veti pritoci vinul, sa tresalte in inima voastra un cantec pentru fiecare cupa.
Si sa aveti in fiecare melodie te un gand pentru zilele toamnei, pentru vie si pentru teascuri.”

[Gigolo]

Capitolul VII - Vorbeste-ne despre Munca

Atunci un lucrator spuse: „Vorbeste-ne despre Munca.”
Si el raspunse zicand:
„Munciti spre a tine pasul cu ritmul pamantului si cu sufletul sau.
Fiindca a trandavi inseamna sa ramaneti straini anotimpurilor, sa iesiti din alaiul vietii care inainteaza majestuos si in nobila supunere spre infinit.
Cand munciti deveniti un fluier, prin care murmurul orelor se schimba in cantece;
Care dintre voi ar dori sa fie o trestie muta si linistita, atunci cand totul canta la unison?
Totdeauna vi s-a spus ca munca este un blestem si truda o nenorocire,
Ci eu va asigur ca, muncind, transpuneti in fapta o particica din cel mai indepartat vis al pamantului, care v-a fost harazit cand acest vis s-a nascut.
Si ramanand uniti prin munca, iubiti viata cu adevarat.
Si iubind viata prin munca, inseamna ca ati fost initiati in cea mai launtrica taina a trairii.
Dar daca, in durere fiind, va veti blestema ceasul nasterii, iar povara carnii o veti simti ca un stigmat pe fruntea voastra, atunci, va asigur, numai sudoarea va va spala pacatul de pe chip.
Vi s-a mai spus, cum ca viata-i doar intuneric si in slabiciunea voastra repetati mereu spusele celor sleiti de puteri.
Ci eu va spun ca viata e intr-adevar un intuneric numai atunci cand este lipsita de daruire,
Ca orice daruire este oarba cand nu exista stiinta,
Ca orice stiinta este zadarnica daca este lipsita de munca,
Ca orice munca este goala fara de dragoste;
Iar cand munciti cu dragoste va legati de voi insiva, unul de altul si, impreuna, fata de Creator.
Dar ce inseamna sa muncesti cu dragoste?
Inseamna sa tesi stofa cu fire toarse din sufletul tau, ca si cand iubita-ti ar trebui sa o poarte;
Inseamna sa cladesti o casa cu tragere de inima, ca si cand iubita-ti ar trebui sa o locuiasca;
Inseamna sa semeni boabele cu duiosie, iar spicele sa le seceri cu bucurie, ca si cand iubita-ti ar trebui sa manance painea calda;
Inseamna sa pui in toate lucrurile pe care le faci o farama din sufletul tau.
Si sa stii ca toti mortii fericiti se tin in preajma ta, veghindu-te.
Adesea v-am auzit zicand, ca si cand ati fi vorbit in somn: Cel care taie marmura si care afla in aceasta insusi chipul sufletului sau, e mai presus de cel ce trudeste pe ogor,
Iar cel care prinde curcubeul si il asterne pe panza spre a reda imaginea omului, e mai presus decat cel ce croieste sandale pentru picioarele noastre.
Ci, eu va vorbesc, nu insa in somn, ci treaz, in plina zi, ca vantul nu graieste mai melodios batranului stejar decat celui mai nezarit fir de iarba;
Si doar acela este mare care stie sa transforme vocea vantului intr-un cantec ce se aude si mai alinator datorita dragostei sale.
Munca este dragostea scoasa la lumina.
Si, daca nu poti sa muncesti cu dragoste, ci cu scarba, atunci mai bine paraseste lucrul tau si aseaza-te la poarta templului spre a primi pomana de la cei care cu bucurie muncesc.
Iar daca, cu nepasare, vei face painea, va fi o paine amara, care nu va potoli decat pe jumatate foamea omului.
Deoarece daca, fara tragere de inima, vei stoarce mustul din struguri, atunci nepasarea ta ca o otrava se va raspandi in acel vin.
Si chiar daca vei canta asemenea ingerilor, dar nu vei iubi cantecul, auzul oamenilor va ramane surd la glasul zilei ca si la cel al noptii.”

[Gigolo]

Capitolul VIII - Vorbeste-ne despre Bucurie si despre Tristete

Atunci o femeie zise: „Vorbeste-ne despre Bucurie si despre Tristete.”
Iar el raspunse:
„Bucuria este tristetea fara de masca.
Si insasi fantana din care a tasnit rasul vostru, a fost adesea plina de lacrimi.
Si cum ar putea sa fie altfel?
Cu cat mai adanc va sapa-n fiinta tristetea, cu atat mai multa bucurie veti cuprinde in voi.
Cupa in care va asteapta vinul nu este, oare, aceeasi pe care focul a ars-o in cuptorul olarului?
Iar alauta care va alinta sufletul nu este acelasi lemn, mai inainte, chinuit de cutit?
Cand sunteti veseli, scrutati-va adancul inimii, si veti afla ca ceea ce va umple de bucurie nu-i altceva decat ceea ce si tristetea v-a daruit.
Cand sunteti tristi, iarasi scrutati-va inima, si veti vedea ca, intr-adevar, lacrimile va vin de la ceea ce, candva, desfatarea voastra fusese.
Unii dintre voi spun: Bucuria este mai mare decat tristetea, iar altii zic: Nu, tristetea este mai mare decat bucuria.
Ci, iata, eu va incredintez ca ele sunt de nedespartit.
Impreuna sosesc in casa voastra, si cand una se aseaza cu voi la masa, nu uitati, cealalta in patul vostru s-a si culcat.
Intr-adevar, sunteti in cumpana, asemenea unei balante, intre bucuriile si tristetile voastre.
Numai cand sunteti golit de voi insiva, talerele sunt nemiscate si in echilibru.
Cand, insa, paznicul comorii va va ridica spre a-si cantari aurul si argintul, va trebui ca bucuria sau tristetea voastra sa se ridice ori sa se scoboare.”

[Gigolo]

Capitolul IX - Vorbeste-ne despre Case

Atunci un zidar inainta si spuse : „Vorbeste-ne despre Case.”
Iar el raspunse graind:
„Durati-va din visuri un refugiu undeva, in desert, inainte de a va inalta o casa intre zidurile cetatii.
Fiindca, asa cum in amurg va inturnati la vetrele voastre, tot astfel revine calatorul in voi, cel care-i mereu indepartat si singur.
Casa este corpul vostru mai mare,
Ea creste in miezul zilei si doarme in tacerea noptii, si nu-i lipsita de vise. Oare casa voastra nu viseaza, iar in vis nu paraseste ea cetatea pentru un crang sau pentru o colina?
O, daca as putea sa adun in causul palmei mele casele voastre si, ca semanatorul, sa le imprastii in paduri si prin livezi!
Faceti ca vaile sa fie strazile voastre, iar inverzitele carari, ulicioarele, spre a va cauta unul pe altul printre viile rodind, aromele pamantului adunandu-le in vestmintele voastre.
Dar nu a sosit, inca, timpul acestora!
In teama lor, strabunii v-au strans prea aproape unul de altul, iar aceasta teama va mai dura inca un timp. Atata timp cat zidurile cetatii vor separa vetrele de ogoarele voastre.
Ci, spuneti-mi, oameni din Orphales, ce pastrati in aceste case? Si ce ascundeti indaratul usilor inchise?
Aveti pacea, tihnitul impuls care sa va dezvaluie insasi puterea voastra?
Aveti amintiri, acele bolti stralucitoare, care se arcuiesc peste varfurile ametitoare ale spiritului?
Aveti frumusetea, care intoarce inima lucrurilor din lemn si din piatra, catre muntele sfant?
Spuneti-mi, aveti in casele voastre toate acestea?
Sau nu aveti decat bunul trai, lacomia bunului trai, acea dorinta ascunsa, care va intra in casa, de parca ar fi fost poftita, ramanandu-va oaspete iar apoi stapan definitiv?
Da, lacomia va subjuga, cu furca si cu biciul, preschimband in niste biete papusi chiar si cele mai nobile dorinte ale voastre.
Fiindca, desi mainile-i sunt de matase, inima sa e de fier.
Ea va leagana pana va adoarme, numai pentru a se aseza alaturi pe perna, spre a-si rade apoi de demnitatea carnii.
Ea isi bate joc de simturile voastre si le culca in vata ca pe niste vase fragile.
Intr-adevar, lacomia bunului trai ucide pasiunile sufletului si insoteste, apoi, ranjind, convoiul lor funerar.
Dar voi, copii ai spatiului, voi, cei cu somnul nelinistit, voi nu veti fi nici prinsii, nici imblanzitii;
Casa voastra nici va fi ancora, ci catarg,
Ea nu va fi nici valul sclipitor care acopera rana, ci pleoapa care protejeaza ochiul.
Voi nu va veti strange aripile inainte sa puteti trece prin porti, nici nu va veti pleca fruntea spre a nu va lovi de grinzile caselor, nici nu va veti opri respiratia de teama ca zidurile sa nu se crape, prabusindu-se,
Nu, nu veti locui in morminte faurite de catre morti pentru cei vii.
Chiar inaltate cu maretie si splendoare, casele voastre nu vor sti sa va cuprinda tainele, nici sa va adaposteasca dorintele.
Fiindca, ganditi-va, ceea ce este necuprins in voi, locuieste castelul cerului, a carui usa e ceata diminetii, ale carui feresti sunt cantecele si tacerile noptii.”

[Gigolo]

Capitolul X - Vorbeste-ne despre Vesminte

Si un tesator zise: „Vorbeste-ne despre Vesminte.”
Iar el raspunse:
„Vesmintele ascund o mare parte a frumusetii voastre, dar nu va acopera uratenia.
Si cu toate ca, prin vesminte, cautati adapost tainelor voastre, riscati a gasi doar un ham si un lant.
Fie ca soarele si vantul sa imbratiseze mai mult pielea trupului vostru si mai putin vesmintele,
Deoarece suflul vietii este in soare, iar mainile trairii in adierea vantului.
Unii dintre voi zic: Vantul dinspre miazanoapte este cel care ne-a tesut hainele pe care le purtam.
Ci eu va spun: Da, vantul dinspre miazanoapte, insa rusinea fost-a meseria lui si molesirea nervilor ata cu care le-a insailat.
Si cand lucru-i a fost savarsit, el a ras in padure.
Nu uitati ca pudoarea nu-i decat o pavaza impotriva privirilor pangaritoare,
Iar cand pangarirea dispare, ce devine pudoarea daca nu o piedica si o pata rusinoasa a spiritului?
Si, iarasi, nu uitati ca pamantul este bucuros sa va simta picioarele goale, sarutandu-le, si ca vanturile s-ar juca bucuroase cu pletele voastre.”

[Gigolo]

Capitolul XI - Vorbeste-ne despre a Cumpara si a Vinde

Iar un negutator inainta si spuse: „Vorbeste-ne despre a Cumpara si a Vinde”.
Iar el raspunzand, zise:
„Pentru voi pamantul isi daruie rodul si nimic nu v-ar lipsi daca ati sti cum sa va indestulati.
Schimband intre voi darurile pamantului, veti afla abundenta si prisos veti afla.
Cu toate acestea, daca schimbul nu se face din dragoste si dreptate binevoitoare, unii vor ajunge la nesatiu, altii vor fi infometati.
Cand va intalniti in targ, voi cei ce truditi pe mare, pe ogoare si in podgorii cu tesatorii, cu olarii si vanzatorii de arome,
Invocati atunci spiritul-stapan al pamantului sa vina printre voi spre a binecuvanta cantarul si socotirea marfurilor ce le vindeti unii altora.
Si sa nu ingaduiti deloc celor cu mainile goale sa ia parte la invoielile voastre, ei care isi vand cuvintele in schimbul muncii voastre.
Acestor oameni spuneti-le:
Veniti cu noi pe ogoare, ori mergeti cu fratii nostri pe mare si aruncati-va navoadele;
Fiindca, precum noua, asa si voua, atat marea cat si pamantul va vor darui cu generozitate.
Si daca vin cantaretii si dansatorii si cei din fluiere zicand, pretuiti-le de asemenea ofertele,
Pentru ca sunt, asemenea voua, culegatori de fructe si tamaie, iar ceea ce va ofera, desi plasmuire de vis, vesmant este si hrana pentru suflete.
Si, inainte de a parasi targul, trebuie sa vedeti daca nu cumva cineva n-a plecat cu mainile goale.
Fiindca spiritul-stapan al pamantului nu-si va afla linistea pe aripile vantului cata vreme nevoile celor mai mici dintre voi nu vor fi alinate.”

[Gigolo]

Capitolul XII - Vorbeste-ne despre Crima si despre Pedeapsa

Atunci unul dintre judecatorii cetatii zise: „Vorbeste-ne despre Crima si despre Pedeapsa.”
Si el raspunse, zicand:
„Aceasta se intampla cand judecata voastra rataceste in vant,
Fiindca numai din nesocotinta aduceti prejudicii altora si, deci, voua insiva,
Iar pentru aceste prejudicii trebuie apoi sa bateti la usile dregatorilor si sa asteptati in dispret.
Precum oceanul este eul vostru divin:
El ramane pururi imaculat
Si asemenea etherului, el nu-si desfasoara decat aripile.
Ca soarele este eul vostru divin;
El nu cunoaste drumurile cartitei, nici nu cauta ascunzatorile sarpelui.
Dar eul divin nu e singur in firea voastra:
Multe in voi sunt omenesti, dar multe nu sunt inca ale omului
Ci arata asemenea unui pigmeu diform, care merge buimac, prin ceata, in cautarea propriei sale desteptari.
Acum, despre omul din voi as vrea sa vorbesc,
Fiindca omul, iar nu eul vostru divin si nici pigmeul ratacit in ceata, e cel care cunoaste crima si pedepsirea crimei.
Adesea v-am auzit vorbind despre cel care comite un lucru rau ca si cand n-ar fi unul dintre ai vostri, ci un strain printre voi, un intrus in lumea voastra.
Ci eu va spun ca, precum cel sfant si cel drept nu pot sa se inalte deasupra a ceea ce este mai inaltator in fiecare din voi,
Tot astfel, cel rau si cel slab nu pot cadea mai jos decat ceea ce aveti mai josnic fiecare dintre voi,
Si precum o singura frunza nu se ofileste decat cu tacuta invoire a intregului arbore,
Tot astfel raufacatorul nu poate sa comita crima decat cu consimtamantul secret al vostru, al tuturor.
Fiindca, asemenea unei procesiuni, inaintati impreuna spre eul vostru divin;
Voi sunteti drumul dar si drumetii.
Iar cand unul dintre voi cade, aceasta-i pentru cei care sunt in urma lui, prevenindu-i ca o piatra le-mpiedica trecerea.
Da, dar el cade si pentru cei aflati inaintea lui, care, cu toate ca au pasul mai iute si mai sigur, nu au inlaturat piatra din cale.
Si iata inca de ce cuvantul trebuie sa apese greu pe cugetele voastre:
Cel ucis nu ramane nevinovat fata de propria-i moarte,
La fel cum cel pradat nu-i nevinovat ca a fost jefuit,
Si cel drept nu-i nestiutor de faradelegile celui rau,
Iar cel ce are mainile curate, nu ramane nepatat de fapta tradatorului.
Da, vinovat este uneori victima ofensei
Si, mai adesea, condamnatul suporta pedeapsa si pentru cel nevinovat ca si pentru cel fara de cusur,
Fiindca nu puteti desparti pe cel drept de cel nedrept, nici pe cel bun de cel rau;
Amandoi stau in fata soarelui asemenea firelor, alb si negru, intretesute,
Iar cand firul negru s-a rupt, tesatorul controleaza intreaga tesatura si, de asemenea, razboiul de tesut.
Daca unul dintre voi incearca sa judece o sotie infidela,
Sa puna atunci in balanta si inima barbatului acesteia si, astfel, sa-i masoare cu grija sufletul,
Si, la fel, cel care vrea sa-l biciuiasca pe ofensator, sa priveasca si in sufletul celui ofensat,
Iar daca cineva dintre voi pedepseste in numele dreptatii, implantand securea in copacul raului, sa ia aminte si la radacini;
Va gasi, acolo-n adanc, radacinile binelui si al raului, ale purtatorului de fructe si ale celui sterp, imbratisandu-se in inima tacuta a pamantului.
Iar voi, judecatori, care vreti sa fiti drepti,
Ce judecata veti pronunta impotriva celui care, cu toate ca cinstit cu trupul, este hot in sufletul sau?
Ce pedeapsa veti hotari celui care rapune trupeste pe cineva atunci cand el insusi este vatamat sufleteste?
Si cum veti urmari pe cel care prin faptele sale se arata a fi de rea credinta si opresor,
Dar el insusi, la randu-i, este jignit si batjocorit?
Si, cum veti pedepsi pe cei a caror remuscare e deja mai mare decat raul comis?
Remuscarea nu-i oare pedeapsa data, astfel, chiar de legea careia voiti a-i sluji?
Totusi, nu puteti pune remuscarea pe seama celui vinovat, nici sa o scoateti din inima vinovatului.
Fiindca, de la sine, remuscarea va tipa, in tacerea noptii, pentru ca oamenii sa se trezeasca si sa se priveasca in fata.
Iar voi, care voiti a intelege dreptatea, cum veti reusi aceasta, daca nu veti privi toate faptele in plina lumina?
Atunci numai veti pricepe ca cel drept si cel decazut nu sunt decat un singur om stand drept in crepusculul dintre noaptea eului-pigmeu si ziua eului-divin,
Si ca piatra unghiulara a templului nu-i cu nimic mai presus decat cea din adancul temeliei.”

[Gigolo]

Capitolul XIII - Dar in ceea ce priveste Legile, Stapane?

Apoi un jurist spuse: „Dar in ceea ce priveste Legile, Stapane?”
Si el grai:
„Va complaceti in a stabili legi,
Dar va complaceti si mai mult in a le calca.
Asemenea copiilor care se joaca pe tarmul oceanului, si care, cu perseverenta, construiesc cetati de nisip, si pe care tot ei le distrug, razand.
Dar, in timp ce inaltati aceste turnuri, oceanul aduce si mai mult nisip,
Iar cand le daramati, oceanul rade cu voi.
Intr-adevar, oceanul rade intotdeauna cu cei inocenti.
Dar ce e cu cei pentru care viata nu-i un ocean, si pentru care legile omului nu sunt doar turnuri de nisip,
Pentru care viata e o stanca, iar legea o dalta cu care voiesc a sculpta dupa propria lor asemanare?
Ce putem spune despre ologul care-i uraste pe dansatori?
Sau despre boul care-si iubeste jugul, vazand in capriorul si elanul padurilor fapturi ratacite sau vagaboande?
Dar despre batranul sarpe care nu-si mai poate lepada pielea si care-i numeste pe ceilalti, mai tineri, despuiati si fara de pudoare?
Si despre cel care, devreme sosit la nunta, se ghiftuie, repede si, obosit apoi, se ridica afirmand ca orice petrecere-i un pacat si orice nuntas un pacatos?
Ce pot spune aici despre acestia decat ca si ei stau in lumina, dar cu spatele la soare?
Ei nu-si vad decat umbrele, iar umbrele lor sunt legile dupa care traiesc.
Si ce este soarele pentru ei daca nu doar izvoratorul de umbre?
Si ce-nseamna pentru acestia recunoasterea legilor, daca nu faptul de a ingenunchia si a-si desena pe pamant propriile umbre?
Iar voi care mergeti numai cu fata spre soare, ce imagini oglindite pe pamant va pot pastra?
Ori voi, care calatoriti dupa vant, ce girueta va orienta drumul vostru?
Care lege omeneasca va va incatusa, daca veti sfarama jugul de portile inchisorilor?
De care legi va veti teme, daca veti dansa fara ca nici un lant de fier sa va impiedice?
Si cine va putea sa va dea in judecata daca veti sfasia vesmintele, dar nu le veti azvarli in calea altora?
Oameni din Orphales, puteti sa ascundeti tamburul si sa desfaceti corzile lirei, dar cine va interzice vreodata ciocarliei sa cante?”

[Gigolo]

Capitolul XIV - Vorbeste-ne despre Libertate

Si un orator zise: „Vorbeste-ne despre Libertate.”
Iar el raspunse:
„La portile orasului, ca si-nlauntrul caselor, v-am vazut prosternandu-va in adorarea propriei voastre libertati,
Asemenea sclavilor care se umilesc inaintea unui tiran, pe care il glorifica in timp ce el ii zdrobeste.
Da, in gradina templului, ca si in umbra cetatii, i-am vazut pe cei mai liberi dintre voi ducandu-si libertatea ca pe un jug, purtand-o asemenea catuselor.
Si inima-mi sangera de durere, fiindca voi nu veti fi liberi decat atunci cand insasi dorinta de a ajunge la libertate va fi pentru voi un ham si cand veti inceta a mai vorbi despre libertate ca despre o tinta, ca despre o desavarsire.
Veti fi liberi in adevar nu doar cand zilele va vor fi fara de griji, iar noptile fara dorinte ori fara de chinuri,
Ci, mai degraba, cand aceste lucruri va vor cuprinde viata si cand va veti ridica deasupra goi si fara de piedici.
Dar cum va veti ridica deasupra zilelor si noptilor voastre, daca nu veti rupe lanturile cu care, in zorii intelegerii voastre, v-ati si incarcat ora amiezii?
Intr-adevar, ceea ce numiti libertate este cel mai puternic dintre aceste lanturi, cu toate ca verigile-i stralucesc in soare, luandu-va ochii.
Si ce sunt acestea daca nu fragmente din voi insiva, pe care vreti sa le indepartati spre a deveni liberi?
Or, daca e nedreapta legea pe care voiti a o aboli, aceasta lege a fost scrisa cu insasi mana voastra pe propria frunte,
Si nu o veti putea sterge, arzandu-va cartile legilor, nici spaland mintile judecatorilor, chiar daca veti revarsa asupra-le nesfarsirea marii.
Iar daca e un despot pe care voiti a-l detrona, luati aminte mai intai daca tronul acestuia a fost definitiv distrus in inima voastra.
Fiindca, spuneti-mi, cum ar putea un tiran sa-i domine pe cei nobili si mandri, daca n-ar exista o tiranie in propria lor libertate si o umilinta in propria lor mandrie?
Si daca exista o ingrijorare pe care voiti a o alunga, aceasta a fost aleasa de voi insiva mai degraba decat v-a fost impusa,
Iar daca exista o frica pe care vreti a o risipi, locul acesteia e in inima voastra si nu in mana temutului tiran.
Dar cum va veti ridica deasupra zilelor si noptilor voastre, daca nu veti rupe lanturile cu care, in zorii intelegerii voastre, v-ati si incarcat ora amiezii?
Intr-adevar, toate lucrurile amestecate sunt in firea voastra intima intr-o constanta semi-imbratisare, cele dorite cu cele nedorite, cele ce va repugna cu cele nespus de placute,
Acestea toate laolalta in voi salasluiesc – lumini si umbre – perechi in stransa unire,
Iar cand umbra se destrama si dispare, lumina care intarzie devine umbra unei alte lumini,
Si, astfel, libertatea voastra, pierzandu-si piedicile, devine ea insasi piedica unei si mai mari libertati.”

[Gigolo]

Capitolul XV - Vorbeste-ne despre Ratiune si despre Pasiuni

Iar o preoteasa il ruga, zicand: „Vorbeste-ne despre Ratiune si despre Pasiuni.”
Si el raspunse:
„Sufletul vostru, adeseori, este un camp de lupta, unde ratiunea si judecata se infrupta cu pasiunile si poftele voastre.
Pot fi eu pacificatorul sufletului vostru, spre a schimba ura si dusmania din voi in unitate si melodie?
Dar cum as reusi, afara numai daca voi insiva nu sunteti, de asemenea, linistitorii, ceva mai mult, prieteni ai chipului vostru interior?
Ratiunea si pasiunea sunt carma si panzele sufletului vostru mereu navigand.
Daca panzele si carma voastra se rup, nu puteti decat sa va clatinati pe valuri la intamplare, ori sa ramaneti prinsi in impas in mijlocul marii,
Fiindca ratiunea, de una singura dominand, restrange intregul elan; si pasiunea, liber lasata, e o flacara arzand pana la propria-i mistuire.
De aceea, fie ca sufletul vostru sa-si exalte ratiunea pana la inaltimea pasiunii, pentru ca astfel sa poata canta,
Iar ratiunea sa va conduca pasiunea astfel, incat aceasta sa poata dainui in permanenta reinviere si ca pasarea Phoenix sa renasca din propria-i cenusa.
Potrivit este sa dati ratiunii si pasiunii aceeasi pretuire, ca si cand ati face-o pentru doi oaspeti iubiti in casa voastra aflandu-se;
Cu siguranta, nu veti onora pe unul in dauna celuilalt, pentru ca, dand mai multa atentie unuia, veti pierde dragostea si increderea amandurora.
Cand, printre coline, va odihniti la umbra racoroasa a plopilor argintii, impartasindu-va din pacea ogoarelor si a pajistilor pana in zari intinzandu-se – atunci inima voastra sa spuna in taina: Creatorul se odihneste in ratiunea Sa.
Iar atunci cand bubuie furtuna, cand vantul naprasnic zdruncina padurea si cand tunetul si fulgerul proclama maretia cerului, atunci inima voastra sa sopteasca smerindu-se: Creatorul se framanta in pasiunea-I.
Si, fiindca sunteti un suflu in sfera Celui Puternic si o frunza in padurea acestuia, asemenea Lui trebuie sa va odihniti in ratiune si sa va miscati in miezul pasiunilor.”

[Gigolo]

Capitolul XVI - Vorbeste-ne despre Durere

Atunci o femeie indrazni: „Vorbeste-ne despre Durere.”
Si el incepu:
„Prin durere se sparge cochilia care va acopera judecata.
Precum samburele fructului trebuie sa se crape, ca astfel miezul de taina sa se poata darui soarelui: asa trebuie sa va cunoasteti durerea.
Si numai asa veti izbuti sa va pastrati inima in inflorirea miracolului zilnic al vietii.
Numai asa durerea nu va va parea mai putin miraculoasa decat bucuria;
Iar voi veti accepta varstele inimii, precum totdeauna ati acceptat anotimpurile trecand peste campiile voastre,
SI veti veghea cu seninatate de-a lungul tristetii iernilor voastre.
O mare parte din durere voi insiva ati ales-o,
Ea este doctoria amara cu ajutorul careia nestiutul vraci din fiecare tamaduieste eul bolnav;
Marturisiti-va, asadar, acestuia si sorbiti-i leacul in tacere si liniste,
Fiindca mana-i, cu toate ca grea si dura, este condusa de mana binevoitoare a Celui Nevazut.
Iar cupa pe care v-o ofera, chiar daca va arde buzele, a fost modelata din lutul pe care Olarul l-a muiat cu propriile-I sfinte lacrimi.”

[Gigolo]

Capitolul XVII - Vorbeste-ne despre Constiinta de Sine

Apoi un barbat spuse: „Vorbeste-ne despre Constiinta de Sine.”
Si el raspunse, zicand:
„Inimile voastre cunosc in tacere taina zilelor si a noptilor,
Dar urechile fiecaruia inseteaza dupa sunetul cunoasterii din inima voastra.
Ci voi ati vrea sa cunoasteti in cuvinte ceea ce deja stiti din ganduri,
Ati dori sa atingeti cu degetele trupul gol al viselor voastre.
Si este bine ca voiti aceasta.
Izvorul ascuns al sufletului trebuie sa tasneasca si apoi sa alerge murmurand catre mare,
Iar comoara adancurilor voastre fara sfarsit vrea ochilor sa se arate;
Ci nu exista balanta pentru a cantari necunoscuta voastra comoara,
Si nu cercetati adancurile constiintei voastre nici cu prajina, nici cu sonda,
Fiindca eul omului este ca un ocean fara hotare si de nemasurat.
Nu spuneti nicicand: Am aflat adevarul, ci, mai curand: Am aflat un adevar.
Nu spuneti: Am gasit cararea sufletului, ci, mai degraba: Am gasit sufletul drumetind pe ingusta-mi carare.
Pentru ca sufletul alearga pe toate cararile.
El nu calatoreste pe o anume linie, nici nu creste asemenea trestiei.
Sufletul se desface precum un lotus in petale fara de numar.”

[Gigolo]

Capitolul XVIII - Vorbeste-ne despre Invatatura

Atunci, un dascal il ruga: „Vorbeste-ne despre Invatatura.”
Si el incepu:
„Nici un om nu poate sa va descopere nimic, afara numai de ceea ce zace pe jumatate adormit, in zorii constiintei voastre.
Invatatorul care paseste in umbra templului, printre discipoli, nu daruie acestora din intelepciunea-i, ci mai degraba din dragostea si credinta sa.
Daca este cu adevarat invatat, el nu-i indeamna sa intre in casa intelepciunii sale, ci mai degraba-l aduce pe fiecare in parte in pragul propriei sale minti.
Astronomul va poate vorbi de intelegerea sa asupra spatiului, dar nu va va putea da intelegerea care-i numai a sa.
Muzicianul poate canta pentru voi din ritmul care exista pretutindeni in spatiu, dar el nu va poate da auzul cuprinzator de ritmuri si nici vocea care sa-i fie ecou.
Iar cel priceput in stiinta cifrelor va poate vorbi despre domeniul masurii si greutatii, dar nu va poate conduce acolo,
Fiindca viziunea unui om nu poate imprumuta aripile altui seman al sau
Si, precum fiecare dintre voi sta singur in constiinta Creatorului, la fel, fiecare dintre voi trebuie sa ramana singur in constiinta sa despre Creator si in cunoasterea celor pamantesti.”

[Gigolo]

Capitolul XIX - Vorbeste-ne despre Prietenie

Si un adolescent indrazni: „Vorbeste-ne despre Prietenie.”
Si el zise:
„Prietenul – este raspunsul dat nevoilor voastre.
Este ogorul pe care il semanati cu dragoste si il secerati din recunostinta,
El este caminul si masa voastra,
Fiindca la el veniti, asemenea flamanzilor, cautandu-l pentru oaza de liniste.
Cand prietenul isi descopera gandul, nu va inclinati spre nu-ul sinelui vostru, nici nu-i refuzati acel da asteptat,
Iar cand este inchis in el, inima voastra nu inceteaza a-i asculta inima;
Pentru ca in prietenie, toate gandurile, toate dorintele, toate asteptarile se nasc in tacere si se impart intr-o bucurie muta.
Nu va intristati cand va despartiti de prietenul vostru;
Fiindca tot ceea ce pretuiti mai mult la el, va poate fi mai limpede in absenta-i, precum pentru alpinist muntele apare cel mai deslusit vazut din departarea campiei;
Si nu aflati alt tel in prietenie decat adancirea in spirit.
Pentru ca dragostea care cauta altceva decat revelatia propriului mister nu mai e dragoste, ci-i ca o plasa in care, aruncata fiind, cade doar ceea ce-i de prisos.
Tot ce aveti mai bun in voi insiva pentru prietenul vostru sa fie;
Daca el trebuie sa cunoasca refluxul mareei voastre, atunci sa cunoasca si fluxul;
Si la ce-i bun prietenul daca il cautati doar spre pierdere de vreme?
Cautati-l totdeauna pentru a va trai cu adevarat clipele,
Fiindca-i rostul lui sa va umple nevoile, dar nu si vidul din voi,
Si in desfatarea prieteniei, domneasca rasul si bucuria impartasite,
Pentru ca in roua maruntelor lucruri inima isi afla dimineata si prospetimea.”

[Gigolo]

Capitolul XX - Vorbeste-ne despre Cuvant

Atunci un literat spuse: „Vorbeste-ne despre Cuvant.”
Si el incepu:
„Vorbiti atunci cand incetati a mai avea pace cu propriile ganduri;
Cand nu mai puteti ramane in singuratatea inimii, viata vi se muta pe buze, iar sunetele sunt un divertisment spre trecerea timpului.
Si, de cele mai multe ori, in discursurile voastre, gandirea va este pe jumatate ucisa,
Fiindca gandirea este o pasare a inaltimilor, care, in colivia cuvintelor, izbuteste doar sa-si desfasoare aripile, dar nu poate zbura.
Unii dintre voi, din teama de a fi singuri, cauta tovarasia vorbaretilor.
Tacerea singuratatii le dezvaluie acestora eul lor in toata goliciunea sa si ar dori sa fuga de ei insisi.
Unii dintre voi vorbesc si, fara sa stie si fara premeditare, dau la iveala un adevar pe care ei insisi nu-l inteleg.
Mai sunt altii care pastreaza in ei adevarul, insa nu-l dau pe seama cuvintelor;
In firea acestora spiritul salasluieste in ritmul tacerii.
Cand iti intalnesti prietenul pe marginea drumului ori in targ, fie ca spiritul sa-ti anime buzele si sa-ti calauzeasca limba,
Fie ca vocea-i prin vocea ta sa graiasca auzul firii sale;
Numai astfel sufletul tau va pastra adevarul inimii tale, asa cum buchetul vinului este cel care staruie
Chiar si cand i-ai uitat culoarea, iar cupa de mult nu mai este.”

[Gigolo]

Capitolul XXI - Stapane, dar despre Timp?

Si un astronom intreba: „Stapane, dar despre Timp?”
Iar el raspunse:
„Ati vrea sa masurati timpul, cel nesfarsit si cel nemasurat,
Ati dori sa va adaptati viata si chiar sa va dirijati mersul spiritului dupa cel al orelor si al anotimpurilor,
Si ati vrea sa va faceti din timp un rau, pe tarmul caruia stand, sa-i priviti trecerea.
In acest timp, insa, atemporalul din voi este constient de fara-de-timpul vietii,
Si stie ca astazi nu-i decat amintirea lui ieri, in timp ce maine e visul clipei de fata.
Si ca acela care canta si contempla in voi, este inca fixat de hotarele primei clipe, cea care a semanat stelele in spatiu.
Cine dintre voi nu simte ca puterea de a iubi ii este fara de margini?
Cu toate acestea, cine nu simte ca chiar aceasta dragoste, cu toate ca de necuprins, inchisa-i in miezul firii sale si neizvorand dintr-un gand de dragoste spre alt gand de dragoste, nici dintr-un gest de iubire spre un alt gest de iubire?
Iar timpul nu-i oare, asemenea dragostei, indivizibil si fara de masura?
Dar daca, in gandirea voastra, trebuie sa impartiti timpul in anotimpuri, faceti ca fiecare anotimp sa le cuprinda pe toate celelalte,
Si ca prezentul sa imbratiseze trecutul cu amintirea si viitorul cu nazuinta.”

[Gigolo]

Capitolul XXII - Vorbeste-ne despre Bine si despre Rau

Ci unul dintre batranii cetatii spuse: „Vorbeste-ne despre Bine si despre Rau.”
Si el raspunse:
„Despre binele care salasluieste in voi as putea vorbi, dar nu si despre rau.
Fiindca raul ce-i, oare, daca nu binele chinuit de propria-i foame si de propria-i sete?
Intr-adevar, cand binele este hamesit, el isi cauta hrana chiar in cele mai intunecate hrube, iar cand este insetat se adapa chiar din apa moarta.
Sunteti buni cand sunteti una cu voi insiva;
Totusi, cand nu sunteti numai cu voi insiva nu sunteti rai,
Pentru ca o casa invrajbita nu-i un cuib de hoti, ea nu este decat o casa invrajbita;
Iar o corabie fara carmaci poate rataci fara scop printre stanci, fara sa se scufunde.
Sunteti buni cand incercati sa daruiti din voi insiva.
Totusi, nu sunteti rai cand cautati sa castigati pentru voi insiva,
Fiindca atunci cand cautati un castig, nu sunteti decat o radacina care, prinzandu-se de pamant, se hraneste din sanul acestuia.
Desigur, fructul nu poate spune radacinii: Fii asemenea mie, plina si rumena, daruind fara oprire din abundenta ta.
Fiindca, pentru un fruct, a darui este o nevoie, asa cum pentru o radacina a primi este o nevoie.
Sunteti buni cand sunteti deplin treji in discursurile voastre,
Totusi nu sunteti rai cand picotiti, cand limba vi se clatina ametita,
Si chiar un discurs cu poticneli poate fortifica o limba slaba.
Sunteti buni cand cu un pas ferm, intreprinzatori, mergeti spre scopul propus,
Totusi nu sunteti rai cand va indreptati intr-acolo schiopatand, pentru ca, chiar cei care schioapata nu raman in urma.
Insa cei care sunteti puternici si iuti, feriti-va sa schiopatati in fata celor schilozi, cu gandul ca le faceti placere.
Sunteti buni in nenumarate feluri si nu sunteti numaidecat rai cand nu sunteti buni,
Nu faceti decat sa hoinariti si sa leneviti.
Ce pacat ca nici cerbii nu pot invata broastele testoase sa fuga precum vantul!
In dorul dupa eul vostru urias va sta bunastarea, iar aceasta nazuinta traieste in voi toti.
La unii, insa, bunatatea e ca un torent ce se pravale furtunos spre mare, ducand cu el tainele colinelor si cantecele padurilor,
Iar la altii, asemenea-i un biet paraias, care se pierde in meandre, ocolind si intarziind inainte de-a atinge tarmul marii.
Dar cel cu nazuinta arzatoare sa nu zica, cumva, celui a carui dorinta este domoala: Pentru ce esti incet si lenes?
Fiindca cei buni nu-l intreaba pe cel gol: Unde ti-s hainele?, nici pe cel fara de acoperis: Ce s-a intamplat cu casa ta?”

[Gigolo]

Capitolul XXIII - Vorbeste-ne despre Rugaciune

Atunci o alta preoteasa zise: „Vorbeste-ne despre Rugaciune.”
Iar el raspunse acestea:
„Va rugati in clipele de deznadejde si de nevoie; oh, de v-ati ruga, de asemeni, in plinatatea bucuriei, si im zilele ce va sunt imbelsugate.
Fiindca rugaciunea ce-i oare daca nu expansiunea firii voastre in etherul mereu traitor?
Si daca, spre usurarea voastra, sta faptul ca aruncati in spatiu intunericul din voi, este, de asemeni, spre desfatarea voastra sa raspanditi zorii din sufletul vostru.
Iar daca nu puteti decat sa plangeti cand sufletul va cheama la rugaciune, aceasta trebuie sa va imboldeasca, iar si iar, in pofida lacrimilor, pana veti veni razand la ea.
Cand va rugati, va si inaltati, pentru a-i intalni in vazduh pe cei care, asemeni voua, la aceeasi ora se roaga, si pe care in afara timpului de ruga, nu-i puteti intalni.
Se cuvine, de aceea, ca intalnirea voastra in templul nevazut sa fie numai pentru starea de extaz si dulce comuniune,
Fiindca daca veti intra in acest templu doar pentru a cere, nu veti primi nimic,
Iar daca doar spre a va umili, nu va veti inalta;
Sau chiar daca veti intra spre a implora fericirea pentru semenii vostri, nu veti fi auziti.
E destul, numai, sa intrati in acest templu nevazut.
Nu as putea sa va invat cum sa va rugati cu ajutorul cuvintelor.
Cel Nevazut nu asculta vorbele voastre, afara doar daca El insusi le pronunta, prin buzele voastre.
Si n-as putea sa va invat rugaciunile marilor, ale padurii sau ale muntilor;
Insa voi, care v-ati nascut in munti, ori in paduri sau pe mari, puteti afla aceste rugaciuni in inima voastra.
Iar daca veti asculta numai, in taina noptii le veti auzi soptind in tacere:
Creatorule, Tu, care esti eul nostru inaripat, in firea noastra vointa Ta voieste,
In dorinta noastra dorinta Ta arde,
Puterea Ta e in noi, dorind sa ne schimbe noptile – care ale Tale sunt – in zile, care ale Tale sunt, de asemenea;
Noi nu putem sa-ti cerem nimic, deoarece Tu ne cunosti trebuintele inainte ca ele sa se ivit inlauntrul nostru;
Tu esti trebuinta noastra si, daruindu-ne cat mai mult din Tine, totul ne darui.”

[Gigolo]

Capitolul XXIV - Vorbeste-ne despre Placere

Atunci un sihastru, care venea in cetate o data pe an, inainta si zise: „Vorbeste-ne despre Placere.”
Si el raspunse, zicand:
„Placerea e un cant de libertate,
Insa nu-i libertatea;
Ea este inflorirea dorintelor,
Dar nu-i inca fructul acestora;
Ea este o adancime chemand catre o inaltime,
Dar nu-i abisul si nici varful dorit;
Ea este prizonierul care-si ia zborul
Dar nu-i inca spatiul care sa-l invaluie;
Da, intr-adevar, placerea este un cant de libertate,
Si cu simtire as dori sa vi-l cant din toata inima; nu as voi, insa, nicicum, sa va pierdeti inimile in cantul acesta.
Printre tinerii vostri, unii cauta placerea ca si cand aceasta ar fi totul si de aceea sunt judecati si pedepsiti.
In ceea ce ma priveste, nu i-as judeca si nu i-as pedepsi; vreau doar sa-i vad cautand;
Fiindca ei vor gasi placerea, dar nu numai atat;
Sapte sunt surorile acesteia, iar cea mai mica dintre ele este mai frumoasa decat placerea.
Nu ati auzit, oare, povestindu-se despre omul care, tot scormonind pamantul in cautare de radacini, a descoperit o comoara?
Stiu ca unii din cei varstnici isi amintesc despre trecutele lor placeri cu regret, ca de niste greseli faptuite la betie;
Ci, regretul este numai umbra spiritului, dar nu si pedepsirea lui.
Acestia ar trebui sa-si aminteasca de trecutele placeri cu multumire, ca si cand s-ar bucura de recolta unei veri bogate.
Totusi, daca regretul le da puteri, lasati-i intru acesta.
Mai sunt, apoi, printre voi, unii, nici tineri pentru a cauta, dar nici batrani pentru a-si aminti;
Si in teama de a cauta si in cea de a-si aminti, fug de orice placere, ca nu cumva astfel sa-si neglijeze sufletul sau sa-l jigneasca.
Or, chiar aceasta indarjita renuntare este insasi placerea lor,
Astfel ca si ei, asemenea celorlalti, gasesc o comoara atunci cand, cu maini nerabdatoare, cauta doar radacini.
Si acum spuneti-mi, rogu-va, cine-i acel ce poate jigni spiritul?
Privighetoarea cu cantecu-i jigneste cumva linistea noptii ori licuriciul stelele?
Iar flacara voastra, ori fumul vostru pot impovara baterea vantului?
Sau poate credeti ca spiritul este asemeni unui lac linistit, pe care-l puteti tulbura cu un toiag?
Adesea, refuzandu-va placerea, nu faceti decat s-o adunati in tainele firii voastre;
Se stie, doar, ca ceea ce ni se pare uitat asteapta ziua de maine.
Insusi corpul vostru isi cunoaste mostenirea si adevarata-i nevoie si nu vrea sa fie amagit,
Iar corpul e harpa sufletului vostru,
Si de voi depinde ca sa obtineti de la ea o muzica dulce ori sunete fara de noima.
Acum stiu ca va intrebati in inima voastra: Cum sa deosebim ceea ce-i bun in placere de ce nu-i?
Mergeti pe ogoare si in gradinile voastre si invatati ce este placerea, privind cum albinele culeg mierea din flori.
Insa aici este, de asemeni, si placerea florilor de a-si darui nectarul albinelor;
Fiindca pentru albine, florile sunt o fantana a vietii,
Iar pentru flori, albinele sunt solii dragostei,
Si pentru amandoua, albina si floare, a da si a primi placerea sunt datorie si extaz.
Oameni din Orphales, fiti in placerile voastre asemeni florilor, asemeni albinelor.”

[Gigolo]

Capitolul XXV - Vorbeste-ne despre Frumusete


Atunci un poet zise: „Vorbeste-ne despre Frumusete.”
Iar el raspunse:
„Unde cautati voi frumusetea si cum o gasiti, daca nu este ea insasi calea si cel care va indruma spre ea?
Si cum puteti vorbi despre frumusete daca ea insasi nu e tesatoarea cuvintelor voastre?
Cei mahniti ca si cei loviti zic: Frumusetea este buna si dulce;
Asemenea unei tinere mame, speriata de propria-i glorie, ea trece printre noi.
Iar cei pasionati spun: Nu, frumusetea este un lucru care tine de putere si teroare.
Asemeni furtunii, ea zdruncina pamantul sub picioarele noastre si cerul deasupra fruntilor.
Cei obositi si cei slabi zic: Frumusetea este facuta din dulci murmure; ea vorbeste in spiritul nostru.
Vocea-i se daruie tacerilor noastre, precum lumina subtire care freamata in teama-i de umbra.
Iar zgomotosii spun: Noi i-am auzit strigatele printre munti.
Si cu strigatele-i venira bocanitul copitelor, vajaitul aripilor si ragetele leilor.
Noaptea, cei care vegheaza cetatea zic: Frumusetea se va arata din rasarit o data cu aurora.
In timp ce, la amiaza, muncitorii si drumetii spun: Noi am vazut-o aplecandu-se peste pamant din fereastra apusului.
Iarna, cei inzapeziti spun: Ea va veni odata cu primavara zburand peste coline;
Iar in zapuseala verii seceratorii zic: Am vazut-o leganandu-se cu frunzele toamnei si am zarit apoi o pulbere de nea in pletele sale.
Toate aceste lucruri le-ati spus despre frumusete,
Dar, de fapt, nu ati vorbit despre ea, ci despre dorintele voastre neimplinite,
Iar frumusetea nu-i o dorinta, ci un extaz,
Ea nu-i gura insetata, nici mana care cere,
Ci, mai degraba, o inima inflacarata si un suflet vrajit.
Ea nu are chipul pe care ati dori sa-l vedeti, nici vocea pe care ati dori sa o ascultati.
Ci, mai degraba, este chipul pe care-l vedeti chiar daca va inchideti ochii, sau cantul pe care il auziti chiar daca va astupati urechile.
Frumusetea nu-i seva de sub coaja crapata a trunchiului, nici aripa alaturata unei gheare,
Ci, mai degraba, o gradina mereu inflorita, un nor de ingeri fara oprire zburand.
Oameni din Orphales, frumusetea este viata aratandu-si chipul ei sacru.
Ci voi sunteti viata si voi sunteti voalul pe chipu-i.
Frumusetea este eternitatea contemplandu-se intr-o oglinda.
Ci voi sunteti eternitatea si tot voi oglinda.”

[Gigolo]

Capitolul XXVI - Vorbeste-ne despre Religie

Atunci un preot batran spuse: „Vorbeste-ne despre Religie.”
Iar el zise:
„Dar, oare, am vorbit altceva pana acum?
Religia nu-i orice act sau orice reflectie;
Si ceea ce nu-i nici act, nici reflectie, e doar uimire si surpriza mereu nascandu-se in suflet, chiar cand mainile taie piatra sau mestesugaresc la razboiul de tesut!
Cine-ar putea desparti credinta de faptele sale, ori credinta de obligatiile-i zilnice?
Si cine ar putea sa-si aseze in fata orele vietii si sa spuna: Acestea-s pentru Creatorul, iar acestea pentru mine insumi; acestea pentru sufletu-mi, iar acestea pentru trupul meu?
Toate orele voastre aripi va sunt si bat taind spatiul de la un eu la altul.
Acel care nu-si poarta moralitatea decat ca pe un vestmant de zile mari, mai bine sa ramana gol:
Vantul si soarele nu-i vor strapunge pielea;
Cel care-si oranduie viata potrivit eticii, isi intemniteaza pasarea cantatoare intr-o colivie.
Si chiar si cel mai liber cantec nu poate trece de zabrele si plase de sarma,
Iar cel pentru care adoratia este o fereastra, ce poate fi deschisa dar si inchisa, acesta, cu siguranta, nu si-a vizitat inca locuinta sufletului, ale carei ferestre sunt deschise de dimineata pana seara si de seara pana dimineata.
Viata de fiecare zi este templul si religia voastra,
Si cand intrati inauntrul ei luati cu voi intreaga-va fire,
Luati cu voi plugul si forja si ciocanul, si lauta,
Toate lucrurile pe care le-ati modelat pentru nevoile ori pentru placerile voastre,
Fiindca in vis nu va puteti inalta deasupra desavarsirii, nici cadea mai jos de neizbanzile voastre,
Si mai luati-i cu voi pe toti oamenii:
Pentru ca in adoratie nu va puteti inalta mai sus decat sperantele lor, nici sa va coborati mai jos de deznadejdile acestora.
Si, daca doriti a-L cunoaste pe Creator, nu va preocupati de dezlegarea enigmelor;
Priviti mai degraba imprejurul vostru si-L veti vedea jucandu-Se cu copiii,
Priviti marile spatii si-L veti vedea miscandu-se cu norii, in fulgere bratele intinzandu-Si peste pamant, cazand cu ploaia.
Priviti, si Il veti vedea in flori surazand, apoi sculandu-Se si semne facand cu mainile in arborii mari.”

[Gigolo]

Capitolul XXVII - Acum am dori sa te intrebam despre Moarte

Iarasi Almitra grai: „Acum am dori sa te intrebam despre Moarte.”
Iar el incepu:
„Ati vrea sa cunoasteti taina mortii?
Ci cum veti afla-o, daca nu cautand-o in inima vietii?
Bufnita, cu ochii-i clarvazatori noaptea, in timpul zilei sta oarba, neputandu-si dezvalui misterul luminii.
Daca, intr-adevar, voiti a contempla spiritul mortii, deschideti-va larg inima spre trupul vietii.
Fiindca viata cu moartea una sunt, cum sunt fluviul si oceanul.
In adancul sperantelor si al dorintelor se odihneste tacuta voastra stiinta despre viata de dincolo;
Si, asemeni semintelor visand sub zapezi, inima voastra viseaza la primaveri.
Incredintati-va visurilor, deoarece in ele sta ascunsa usa ce da spre eternitate.
Frica voastra de moarte nu-i decat fiorul pastorului, cand ingenuncheaza in fata regelui sau, a carui mana i se va aseza pe crestet, cinstindu-l.
Oare pastorul nu se bucura, infiorandu-se chiar, de faptul ca va purta semnul regelui?
Totusi, nu-i el mai atent la propriul sau fior?
Pentru ca, in fapt, ce-nseamna a muri, daca nu sa ramai gol in bataia vanturilor si a te topi in soare?
Si ce-i, oare, a nu mai respira, daca nu a elibera respiratia mareelor sale nelinistite, pentru ca astfel acesta sa se poata inalta si mari intru cautarea, fara de piedica, a Creatorului?
Numai atunci cand veti sorbi din raul tacerii, veti incepe cu adevarat sa cantati,
Si numai cand veti fi atins varful muntelui, veti incepe cu adevarat sa urcati,
Si numai cand pamantul va va cere ceea ce-i trupesc in voi, veti dansa cu adevarat.”

[Gigolo]

Capitolul XXVIII - Eu am vorbit, cu adevarat?

Si iata se facu seara. Si Almitra, prezicatoarea, spuse:
„Binecuvantata fie aceasta zi si acest loc si spiritul tau care a cuvantat.”
Iar el raspunse: „Eu am vorbit, cu adevarat? Nu am fost, oare, asemenea voua, si un ascultator?...”
Dupa aceea cobori treptele templului si tot poporul il urma. Si, ajungand la corabia lui, se sui pe punte.
Si, din nou, intorcandu-se spre multime, isi inalta glasul si zise:
„Oameni din Orphales, iata, vantul ma invita sa va parasesc, si chiar daca graba mea este mai mica decat a vantului totusi trebuie sa plec.
Noi, ratacitorii, mereu in cautarea drumului cel mai singuratic, nu incepem niciodata o zi acolo unde s-a terminat cea dinainte; si niciodata rasaritul nu ne gaseste unde ne-a lasat apusul soarelui.
Chiar cand pamantul doarme noi calatorim,
Fiindca suntem semintele unei plante indarjite si sta in maturitatea si bogatia inimii noastre sa fim dati si raspanditi in vant.
Putine mi-au fost zilele-mi intre voi, dar si mai putine cuvintele ce v-am spus.
Ci, daca vocea-mi s-ar stinge in auzul vostru, iar dragostea-mi s-ar incetosa in amintirea voastra, atunci as veni din nou,
Dar cu o inima mai bogata si cu gura mai supusa spiritului.
Da, voi veni cu fluxul,
Si, chiar daca moartea ma va ascunde si cea mai mare tacere ma va acoperi, voi cauta iarasi intelegerea voastra.
Si nu voi cauta in zadar.
Da, daca ceea ce am grait e adevarat, acest adevar se va infatisa, cu o voce mai clara in cuvinte si mai apropiate de priceperea voastra.
Oameni din Orphales, acum plec, dus de vant, dar nu inspre neant;
Si daca ziua de azi nu aduce implinirea dorintelor voastre si a iubirii mele, fie ca ea, macar, promisiunea unei alte zile sa fie.
Nazuintele omului se schimba, dar nu si dragostea sa, nu si dorinta-i de a-si vedea iubirea implinindu-si nevoile.
De aceea, sa stiti ca din cea mai adanca tacere ma voi intoarce.
Iar ceata care se topeste cu zorii, nelasand pe camp decat roua, se va ridica si se va ingradi intr-un nour, ca ploaie recazand apoi pe pamant, cu nimic de ceata deosebindu-ma.
In tacerea noptii am mers pe strazile cetatii, iar spiritu-mi a patruns in casele adormite,
Si bataile inimilor voastre erau in inima mea, suflarea voastra o simteam pe chipul meu, pe toti cunoscandu-va.
Da, eu va intelegeam bucuriile si suferintele si, in timp ce dormeati, visele voastre - visele mele erau.
Si adesea stam intre voi, asemenea unui iezer intre muntii pamantului,
Si va oglindeam varfurile si pantele arcuindu-se, si chiar ratacitele turme ale gandurilor si ale dorintelor voastre,
Iar catre tacerea mea soseau, asemeni unor paraiase, rasetele copiilor vostri, si asemeni unor rauri dorintele celor tineri,
Si cand imi atingeau adancurile, paraiasele si raurile nu-si incetau cantarea.
Dar a mai fost ceva cu mult mai placut decat rasul si cu mult mai mare decat dorinta;
Aceasta a fost nemarginirea din voi,
Omul vast in care, voi toti, nu sunteti decat celule si nervi;
Acel om in cantecul caruia toate cantecele voastre nu sunt decat o tacuta vibratie.
Intru acest om nelimitat sunteti voi nelimitati,
Si, contemplandu-l, pe voi va contemplam iubindu-va.
Fiindca dragostea ce dimensiuni ar putea sa atinga spre a nu fi cuprinsa in aceasta uriasa sfera?
Ce viziuni, ce asteptari si ce presupuneri se pot ridica mai presus de acest zbor?
Ca un urias stejar acoperit cu flori de mar este omul cel vast in fiecare din voi;
Puterea lui va tine legati pamantului, parfumul sau va inalta in spatiu si cu netrecerea-i va face nemuritori.
Vi s-a spus ca, precum intr-un lant, sunteti la fel de slabi ca si cea mai slaba veriga a acestuia;
Dar lucrul e numai pe jumatate adevarat, pentru ca sunteti de asemenea la fel de puternici ca si cea mai tare dintre verigile lantului.
A va potrivi celor mai marunte dintre faptele voastre, seamana cu a masura puterea oceanului cu fragilitatea spumei valurilor sale,
Iar a va judeca doar dupa trecatoarele slabiciuni, e ca si cand ati reprosa anotimpurilor eterna lor nestatornicie.
Da, sunteti asemenea unui ocean,
Si desi corabii esuate asteapta fluxul pe tarmurile voastre, totusi, precum oceanul, nici voi nu va puteti zori mareele.
Si sunteti asemenea anotimpurilor,
Si gasindu-va-n iarna, va tagaduiti primavara,
Dar aceasta, odihnindu-se-n voi, surade in atipeala-i, nesuparandu-se.
Sa nu credeti ca va insir toate acestea ca sa va spuneti unii altora: Ne-a laudat fara retinere, fiindca nu a vazut decat binele din noi.
Eu nu va spun in cuvinte decat ceea ce voi insiva cunoasteti in ganduri.
Si ce-i cunoasterea prin cuvinte daca nu o umbra a cunoasterii fara cuvinte?
Gandurile voastre si cuvintele mele sunt undele unei memorii pecetluite, ce pastreaza amintirile de ieri.
Si ale zilelor stravechi, cand pamantul nu stia nimic despre noi, nici despre el insusi,
Precum si ale noptilor in care pamantul era chinuit de confuzii.
Inteleptii au venit la voi pentru a va darui din intelepciunea lor. Eu am venit spre a va lua din intelepciunea voastra.
Si iata ca am gasit ceva mai important decat intelepciunea.
Este un spirit de foc, fara oprire crescand in voi din el insusi,
In timp ce, nepasatori la desfasurarea-i, deplangeti vestejirea zilelor voastre.
Aceasta e viata in cautarea vietii in trupurile care se tem de mormant.
Dar aici nu-i nici un mormant.
Acesti munti si campiile sunt ca un leagan, ca o trambulina.
Cand treceti prin apropierea cimitirelor unde v-ati ingropat stramosii, priviti-le bine si-i veti vedea pe copiii vostri si pe voi insiva dansand mana in mana.
Intr-adevar, adesea va bucurati fara sa va dati seama de bucurie.
Altii au venit la voi cu fagaduieli aurite, pentru care le-ati dat bogatia, puterea si gloria;
Eu v-am dat mai putin decat o promisiune si, cu toate acestea, voi ati fost mult mai generosi fata de mine,
Fiindca mi-ati dat cea mai arzatoare sete de viata.
Desigur ca nu exista un dar mai mare pentru un om decat acel care ii schimba toate intentiile intr-o gura insetata si intreaga-i viata intr-o fantana,
Si in aceasta consta onoarea si recompensa mea,
Fiindca de fiecare data cand vin la fantana pentru a bea gasesc apa vietii ea insasi insetata -
Iar ea, adanc ma soarbe in timp ce o sorb cu nesat.
Unii dintre voi m-au socotit prea mandru si prea retinut pentru a primi daruri.
Intr-adevar, sunt destul de mandru pentru a primi recompense, nu insa si daruri,
Si desi m-am hranit cu fructe salbatice printre coline, atunci cand voi m-ati fi voit alaturi de voi la masa,
Si am dormit sub porticul templului atunci cand voi m-ati fi adapostit cu drag,
Totusi, grija voastra afectuoasa fata de zilele si noptile mele a fost cea care dulce hrana a dat buzelor mele, iar somnul mi l-a incununat cu viziuni.
Binecuvantati fiti voi, mai ales ca:
Daruiti mult si nu stiti nicicum ca daruiti;
Intr-adevar, bunatatea care se contempla in oglinda, pana la urma se pietrifica,
Iar o binefacere care se proclama pe sine cu nume dulci devine radacina unui blestem.
Unii dintre voi m-ati crezut distant si ametit de propria-mi singuratate,
Si ati spus: Iata-l vorbind cu arborii padurii si nu cu oamenii,
Iata-l asezandu-se singur in varful colinelor si privindu-ne de sus cetatea.
E adevarat ca m-am urcat pe coline si ca am umblat in locuri mai indepartate;
Cum as fi putut, oare, sa va vad, daca nu de la o mare inaltime, ori de la o buna departare?
Si cum poti, intr-adevar, sa fii aproape daca nu te tii, cat de cat, departe?
Iar altii dintre voi au strigat catre mine, desigur nu in cuvinte, zicand:
Straine, straine, indragostit de inaltimi de neatins, pentru ce ratacesti printre piscuri unde doar vulturii isi aseaza cuiburile?
La ce bun sa tot cauti ceea ce nu-i de gasit?
Ce furtuni vrei, oare, sa prinzi in biata-ti plasa?
Si ce pasari de ceata te fac sa le urmaresti pana la cer?
Vino si fii unul dintre ai nostri,
Coboara aici si astampara-ti foamea cu painea noastra si setea ti-o stinge cu vinul nostru.
Da, in tacerea sufletului lor au spus ei aceste lucruri;
Dar daca aceasta tacere a lor ar fi fost si mai profunda, ei ar fi inteles ca eu nu caut, de fapt, decat taina bucuriilor si durerilor voastre.
Si ca nu urmaresc decat decat marele vostru Eu care cutremura cerul.
Dar vanatorul era la randul sau cel vanat;
Fiindca multe din sagetile mele nu-mi parasira arcul decat pentru a-mi cauta propriul piept.
Si la fel, cel care zbura se si tara in acelasi timp,
Deoarece, cand aripile-mi vasleau larg desfacute in soare,
Umbra lor pe pamant se tara, ca o broasca testoasa,
Mai mult, chiar eu, credinciosul, in acelasi timp, am fost scepticul;
Pentru ca adeseori am pus degetul pe propria-mi rana, pentru a avea mai multa incredere in voi si o mai adanca cunoastere a voastra.
Da, cu aceasta credinta si cu aceasta cunoastere va vorbesc;
Voi nu puteti fi niste prizonieri ai corpului vostru, nici inlantuitii caselor sau ai ogoarelor;
Ceea ce sunteti cu adevarat, locuieste mai presus decat muntii si impreuna cu vantul zboara sub cer,
Iar aceasta nu-i ceva care se taraste sub soare pentru a se incalzi, ori ceva ce sapa gauri in intuneric pentru a se apara ascunzandu-se,
Ci este un fapt de libertate, un spirit care acopera pamantul si framanta intregul ether.
Daca aceste cuvinte sunt prea vagi, nu cautati mai mult a le lumina:
Vag si neguros este inceputul tuturor lucrurilor, dar nu si sfarsitul acestora,
Si as fi bucuros sa va amintiti de mine ca de un inceput.
Viata si tot ce e viu e conceput in adancul cetos, iar nu in sclipirea cristalului.
Si cine stie daca insusi cristalul nu-i decat o ceata in destramare?
Aceasta as vrea, gandindu-va la mine, sa va reamintiti:
Ceea ce pare mai slab si mai tulburator in voi, sunt in fapt lucrurile cele mai puternice si care va determina fiinta.
Nu-i oare respirarea cea care v-a crescut si v-a invartosat oasele?
Si nu-i, oare, un vis pe care nici unul dintre voi nu-si aminteste sa-l fi visat, cel care a zidit aceasta cetate, cel care a dat forma la tot ce se gaseste in ea?
Daca ati putea vedea numai mareele acestei respirari, nu ati mai dori sa vedeti nimic altceva,
Iar daca ati putea auzi murmurele visurilor, nu ati voi sa mai ascultati nici un alt sunet.
Dar voi nu vedeti, nici nu auziti si e bine asa.
Valul care va acopera ochii va fi ridicat de mainile care l-au tesut,
Si argila care va astupa urechile va fi strapunsa de catre degetele, aceleasi, care v-au inchis auzul.
Si veti vedea,
Si veti auzi.
Totusi nu va veti plange nicicum ca ati cunoscut orbirea, nici nu veti regreta de a fi fost surzi,
Fiindca, in acea clipa chiar, veti cunoaste scopul invaluit al tuturor lucrurilor,
Si veti binecuvanta intunericul asa cum ati dori sa binecuvantati lumina...”
Dupa ce a spus aceste cuvinte, privi imprejurul sau, vazu pilotul corabiei cu mainile pe bara carmei, cu ochii cand la panzele umflate de vant, cand in departare,
Si atunci zise:
„Rabdator, o, rabdator este capitanul corabiei mele,
Iata, vantul sufla si panzele freamata,
Carma insasi isi cere directia;
Totusi, calm, capitanul imi respecta tacerea;
Si acesti marinari, care au auzit huietul celei mai intinse mari, ei insisi m-au ascultat cu rabdare.
Acum, insa, mai mult nu vor astepta,
Sunt gata.
Iata, fluviul a atins marea si inca o data aceasta incomensurabila mama isi strange fiul la piept.
Ramas bun, oameni din Orphales!
Aceasta zi s-a sfarsit.
Ea se inchide peste noi, precum nufarul peste propriu-i maine.
Ceea ce ni s-a dat aici, vesnic pastra-vom in suflet.
Iar daca nu-i de ajuns, va trebui ca din nou sa ne adunam si impreuna mainile noastre sa le intindem spre Cel care-mparte.
Nu uitati, asadar, ca eu voi reveni printre voi;
O clipa din clipa, doar, va fi de ajuns ca doru-mi sa stranga praf si spuma, spre inchegarea unui alt corp,
O clipita, doar, un moment de repaus in respirarea vantului si, iarasi, o alta femeie ma va zamisli.
Ramas bun, voua si tineretii pe care cu voi am trait-o.
Parca a fost ieri, intr-un vis intalnindu-ne.
Da, voi ati cantat singuratatii mele, iar eu din aspiratiile voastre am inaltat un turn pana la cer.
Ci, iata, acum somnul nostru a fugit, visul s-a spulberat, iar ceata zorilor departe-i;
Amiaza cade peste noi, semi-trezia s-a destramat in lumina zilei si, iata, trebuie sa ne despartim.
Dar daca, vreodata, intr-un tarziu de amintire ne vom reintalni, atunci iarasi ne vom bucura, iar voi imi veti sopti un cantec si mai adanc.
Si daca mainile voastre intr-un alt vis se vor intalni, vom inalta impreuna un alt turn pana la miezul cerului...”
Spunand aceasta, el facu un semn marinarilor, si pe data ei ridicara ancora, dezlegara din otgoane corabia si o indreptara spre Rasarit.
Atunci un strigat veni dinspre multime, ca dintr-o singura, ridicandu-se in amurg, alergand peste mare asemenea unei inalte chemari de trompeta.
Singura Almitra sedea in tacerea de piatra, urmarind cu privirile corabia, pana ce se topi in ceata,
Si inca, dupa ce toata multimea se raspandise, ea ramase acolo, pe dig, repetandu-si in suflet cuvintele lui:
„O clipita doar, un moment de repaos in respirarea vantului si, iarasi, o alta femeie ma va zamisli...”



Textele reprezinta o versiune electronica a editiei traduse de Radu Carneci si tiparite de Editura Mix din Brasov in anul 2000.

[Gigolo]

Cei care doresc sa citeasca Le Prophète in franceza:
http://barzaz.free.fr/gibran/index.php?texte=prologue.htm

[solara]

Propun sa scrii aici si "Gradina profetului", daca tot te-apuci sa faci o treaba :crazy: