de mine se apropie de f multe ori persoane stranii
de ex, stateam odata in parc si desenam ceva intr-un caiet si s-a apropiat un baptist din ro - si am stat de povesti vreo 2 ore. nu era discutie din aia tipica, de convertire - era ceva mult m intim si m real, un fel de comuniune. asta era acum vreo 3 ani, de atunci nu ne-am m vazut, dar mi s-a imprimat f tare in memorie discutia aia.
am ajuns impreuna la concluzia ca iadul e, de fapt, indepartarea de dumnezeu - nu e ceea cu ce ne sperie altii, dar pierderea lui dumnezeu cu tot ceea ce inseamna el in sistemul de idei al crestinismului - dragoste, frumusete, intelegere, capacitate de a fi aproape. raiul ar insemna asimilarea acestora, apropierea de dumnezeu (care e cel care le are in cel m inalt grad, cel care si este de fapt toate lucrurile astea) iar iadul e locul disperarii, locul distantei si al izolarii totale in tine, al incapacitatii de a sparge bariera spre altcineva.
mi s-a parut f real atunci ceea ce am discutat - si simteam ca tb sa spun asta si aici
